Internetul este ca o revistă lucioasă cu imagini frumoase, chipuri perfecte, zâmbete largi și o stare de fericire generală. Majoritatea mamelor de pe internet sunt și ele aproape perfecte. Copiii lor mănâncă tot din farfurie, nu au crize de furie, nu primesc niciodată dulciuri și ei sunt ok cu asta, iar dorințele lor se sincronizează perfect cu cele ale mamelor, așa că rareori apar conflicte de interese.
În aceste condiții, recunosc, nu mă simt deloc confortabil să dezvălui unele lucruri despre mine, să spun cu voce tare că mai am încă de lucrat cu mine până să devin acea mamă pe care mi-o doresc pentru copilul meu. Dar, pe de altă parte, tot eu spuneam într-un alt articol că trebuie să ne arătăm așa cum suntem, cu bune și cu rele, fără măști.
Așa că recunosc: Nu reușesc să îmi controlez tot timpul emoțiile puternice. Când sunt obosită, grăbită, când niciuna dintre strategiile mele de a îndruma cu blândețe nu funcționează, îmi pierd controlul și atunci ridic tonul și tot ce am de spus iese cu mulți decibeli. Știu că multe lucruri, Sabina nu le face intenționat, sunt accidente sau răbufniri pe care nici ea nu le poate controla. Și mai știu că ea este acum în etapa în care descoperă lumea și asta implică și testarea limitelor, inclusiv ale mele. Face parte din dezvoltarea normală a oricărui copil. Dar cu toate acestea, uneori, când limita este împinsă prea departe nu reușesc să mă calmez la timp și ajung să țip la ea. Totul depinde de situație, e rezultatul unui cumul de emoții și de ore! De exemplu, dimineața sunt foarte calmă, însă spre finalul zilei devin din ce în ce mai încordată și îmi pierd cumpătul de la o serie de lucruri pe care la primele ore ale dimineții, după o cană de cafea, le-aș întâmpina cu un zâmbet pe buze. Așa se explică că nu am țipat (de fapt am fost foarte calmă) atunci când Sabina a vărsat cana mea de cafea pe canapeaua din sufragerie (de culoare crem deschis), dar mi-am ieșit din minți când a răsturnat castronul cu lapte și cereale pe parchet, care se curăță mult mai repede.
Nu vreau să dau vina pe nimeni pentru comportamentul meu, însă specialiștii din domeniu spun că țipatul e tot o “moștenire de familie”. În cartea “Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi”, specialistul în educație și psihiatrie Daniel J. Siegel explică că atunci când suntem stresați și ne simțim copleșiți de situațiile din jurul nostru, cortexul pre-frontal – adică acea parte a creierului responsabilă cu rațiunea, cu gestiunea și controlul emoțiilor – nu funcționează foarte bine. Astfel că atunci ies la suprafață amintiri încuiate adânc în subconștientul nostru, încă din copilărie și inevitabil începem să ne comportăm așa cum am fost și noi tratați când eram mici.
Prin urmare, dacă ar fi să folosesc raționamentul specialistului american, eu țip pentru că atunci când eram copil mama mea a țipat la mine. E un cerc vicios.
Consider că țipatul este tot o formă de violență împotriva copilului meu, iar eu sunt total împotriva oricărei forme de violență. Așa că vă puteți imagina câte mustrări de conștiință am, cât mă învinovățesc după fiecare episod și câte vorbe deloc măgulitoare îmi adresez în conversațiile cu mine însămi. I-am cerut scuze Sabinei de atâtea ori încă nici nu știu dacă mai au vreun efect. Și sunt tristă din cauza asta, pentru că eu chiar regret de fiecare dată și sper ca ea să mă creadă. Însă scuzele nu rezolvă problema și nici nu o fac mai puțin gravă. Așa că în acest moment sunt în plin proces de vindecare sau de recuperare. Încă mai țip, însă acum sunt mult mai conștientă de asta și iau măsuri mai repede. Mă aud mai bine! După primele cuvinte rostite la intensitate mare, mă opresc brusc. Știu că în acel moment trebuie să mă calmez! De cele mai multe ori îi spun Sabinei: “Sunt furioasă acum și am nevoie de puțin timp ca să mă calmez pentru că nu vreau să mai țip!”. Apoi mă concentrez pe respirație: inspir și expir profund de 3-10 ori, în funcție de situație. Dacă sunt acasă mă duc în altă cameră pentru a mă calma.
Știu că mesajul meu, lecția pe care vreau să o predau în acel moment fiicei mele ajunge la ea doar dacă o transmit pe un ton calm și cu blândețe. De fapt, atunci când sunt nervoasă și țip nu reușesc să îi transmit nimic bun copilului meu. Cine gândește rațional atunci când e nervos? De obicei spun ce îmi vine prima dată în minte, în niciun caz un mesaj educațional adaptat la situația respectivă. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc expresia folosită cel mai des este: “Copile, mă scoți din sărite!” Prin urmare, eu adultul, persoana responsabilă, arunc vina pe umerii unui copil de trei ani și jumătate.
Dar fac progrese. Acum este mult mai bine. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să reduc din așteptări. Și aici mă refer și la mine și la ea. Am realizat că cel mai des îmi pierdeam răbdarea și răbufneam atunci când aveam multe lucruri de făcut și voiam să le fac pe toate. Așa că am mai redus din ele. S-a dovedit că unele sarcini “obligatorii” nu erau chiar atât de urgente. Că nu se prăbușește casa dacă mergem la culcare lăsând chiuveta plină de vase, că nu se întâmplă nimic dacă din când în când mâncăm paste trei zile pe săptămână, etc. Am acceptat că vor fi zile în care nu voi reuși să fac tot ceea ce mi-am propus și că timpul de calitate petrecut cu copilul meu este o prioritate.
Am redus așteptările și în ceea ce o privește pe Sabina. Este normal ca planurile și dorințele noastre să nu coincidă întotdeauna. De fapt, tot eu am fost cea care a încurajat-o să fie independentă, să aibă încredere în ea, să spună ceea ce gândește și să ceară să i se respecte opinia. Și o încurajez în continuare. Dar trebuie să accept și consecințele. Așa că încerc să ajustez imaginea. Am acceptat că uneori un drum de 30 de minute va fi parcurs în două ore pentru că Sabina va dori să sară în fiecare baltă întâlnită și să se joace cu bețele în apă (i-am și promis că îmi voi cumpăra și eu cizme speciale să sar în bălți cu ea), am acceptat că uneori, după o oră petrecută în bucătărie pregătind ceva gustos și sănătos pentru ea, Sabina îmi va împinge dezgustată farfuria fără ca măcar să o guste și am acceptat că și ea va avea unele zile grele când se va răzbuna pe mine (pentru că eu sunt refugiul ei) și va trebuie să am răbdare să ajung din nou la inima ei.
Nu îmi mai fac planuri, iau fiecare zi așa cum este și mă accept așa cum sunt. Dar am tot timpul două obiective clare în mintea mea: să fiu mai calmă și să mă bucur de fiecare moment alături de fiica mea.
3 comments