Astăzi se împlinesc 7 ani de când am devenit mamă. Iar ieri, Facebook mi-a amintit de o poză pe care o postasem acum 7 ani, făcută cu doar 3 zile înainte de a naște. În ea sunt eu și Claudiu, în Herăstrău, îmbrăcați de sărbătoare. Este ultima fotografie în care suntem doar noi doi. Când m-am uitat prima oară la ea, am zâmbit nostalgică, apoi mi-a venit să râd gândindu-mă cât de neștiutori eram și ce tornadă urma să ne ia pe sus și să ne învârtă ani în șir până când nici nu o să ne mai recunoaștem în poza aceea de cuplu.
Suntem mai buni acum? Nu neapărat.
Mai fericiți? Da, deși e greu de estimat exact pentru că acum fericirea e administrată altfel, în doze mai mari, explozive, dar intermitent. Între dozele astea mai înghițim și multă furie, frustrare, neliniște, tristețe, neputință.
Recomand si altor persoane viața de părinte? ? Cu siguranță, da. Nu știu dacă e presiunea societății care ne conduce inevitabil către viața de familie, dar eu niciodată nu m-am simțit mai împlinită ca acum. Cumva simt că cercul vieții mele s-a închis. E cald și bine aici. E perfect cu toate imperfecțiunile și nebunia de aici. E o nebunie faină care ma epuizează și îmi dă putere, mă face să plâng de fericire și să explodez de nervi și de frustrare, să mă cred cea mai tare femeie și să mă fac covrig într-un colț bântuită de insecurități și reproșuri. Toate laolaltă. Și cu toate astea nu m-aș întoarce niciodată acolo în Herăstrau, doar eu și Claudiu.
Când a venit pe lume, acum 7 ani, Sabina a schimbat totul, pe noi și toată lumea din jurul nostru. Primul ei plânset, în secunda în care a ieșit în lumea noastră, a fost cel mai frumos sunet pe care l-am auzit vreodată. Iar prima oară când mi-a pus-o pe piept și ne-am recunoscut ea tăcut, iar eu am izbucnit într-un plâns isteric de fericire. Pentru că da, nu mai fusesem niciodată așa de fericită, iar creierul meu nu știa cum să reacționeze. Era bulversat de perfecțiunea copilului meu și nu știa ce semnale să transmită în corp. Așa că am plâns și râs în același timp. Două emoții extreme, in același timp. O explozie de bine.
Apoi…
Apoi a fost tare greu. Cu alăptat dureros și greu, prea multe nopți albe și prea multă responsabilitate așa deodată. Sincer, în prima lună m-am simțit prizonieră într-o viață nouă pe care o voiam, dar pe care aș fi vrut să o întrerup un pic. Voiam un buton de pauză. Credeam că o să fie tot timpul așa de greu și nu credeam că o să rezist pe termen lung (sau pe termen scurt).
Dar încet-încet a trecut, fără nicio pauză. Și cu fiecare zi, cu fiecare săptămâna, câte o bară din închisoarea mea se făcea fărâme și eu deveneam din ce în ce mai liberă. Apoi am văzut din nou soarele și am realizat că totul va fi bine. Foarte bine. Eram tot acolo, în continuare eu și Sabina, și cu toate astea totul se schimbase. Nu știu ce a fost atunci, dacă am avut o ușoară depresie post-natală sau dacă a fost șocul transformării mele, sau poate toate mamele trec prin așa ceva. Cert este că începutul a fost greu, iar apoi au urmat 7 ani în care am avut privilegiul de a urmări și a de a trăi alături de cea mai extraordinară ființă din viața mea.
În cele mai grele și mai dureroase momente din viața mea, e suficient să mă gândesc la ea și totul devine mai ușor. Sabina e terapia mea (și uneori motivul pentru care simt nevoia să merg la terapie ?).
E dovada că totul va fi bine, chiar dacă uneori e rău.
E cea care îmi amintește zi de zi să sorb lacomă fiecare secundă din viața noastră împreună, să îmi imprim în palmă conturul mânuței ei care (încă) mă ține strâns, să îmi salvez în memorie vocea ei și poveștile copilăriei ei, să las să se depună în mine straturi peste straturi de râsete cristaline și stare de bine, și îmbrățisări lungi și sute de seri cu noi îngrămădite una în alta în fața unor pagini cu lumi imaginare, și ea toată, și noi două. Pentru totdeauna.
Photo by Simon Rae on Unsplash