Prima oară a fost o surpriză, a două oară – un spectacol. Mă refer la cele două nașteri și experiențele care au urmat, două evenimente atât de similare și totuși atât de diferite.
Am devenit mamă pentru a doua oară pe 16 aprilie și de atunci am urcat din nou într-un carusel cu emoții, dureri, stres și nopți nedormite. Nu am putut scrie despre asta până acum. Am fost prea amețită de toată această avalanșă de trăiri pentru a fi în stare să mai gândesc suficient de coerent încât să aștern pe hârtie un text inteligibil despre tot ce simt. De fapt, am abandonat scrisul intenționat. Am avut de ales între somn și scris. Și l-am ales pe primul. Nu prea exista alternativă pentru mine. În prima lună am dus o luptă pentru supraviețuire. Timpul și viața mea erau împărțite în trei, în următoarea ordine: alăptat, dormit și mâncat. Pentru că mi-am dorit mult să îl alăptez exclusiv la sân pe Nicolas a trebuit să mă supun nevoilor lui de hrană. Asta a însemnat că timp de aproape o lună am fost lipită de canapea/pat și de bebe. Și cum diferența dintre zi și noapte nu era încă foarte clară pentru el, abia reușeam să dorm 3-4 ore pe noapte, cu întrerupere, bineînțeles.
Dar de două luni am ieșit la lumină. Durerile de la operație și de la sâni s-au dus, avem și câte două ore de pauză între alăptări ceea ce înseamnă că am recâștigat un pic din timpul dedicat mie, iar nopțile trecute s-a produs o MINUNE: am dormit 7 ore! Fără întreruperi!!!! Dar dacă noaptea doarme bine în pătuțul lui, ziua nu prea îmi lasă răgaz pentru nimic. Vrea numai în brațe, acesta fiind un alt motiv pentru care public acest text abia acum (am început să scriu la el acum o lună).
Trebuie să recunosc însă că partea cea mai grea s-a dus și acum pot să mă detașez suficient încât să fac o analiză comparativă între experiența pe care am avut-o acum 5 ani, când am devenit mamă pentru prima oară și cea de acum, când am deja experiență în domeniu.
Imaginează-ți că urci pe munte. Peisajul este mirific și totuși NU reușești să îl vezi. Durerile îngrozitoare de spate, bătăturile de la picioare, mușchii făcuți ferfeniță de urcușul prea abrupt și lipsa încălzirii prealabile îți blochează vederea. Ești ca într-o cursă. Rareori iei o pauză. Și totuși, în acele scurte momente de respiro frumusețea din jur devine evidentă, accesibilă, vindecătoare. Dar apoi ești nevoit să reiei urcușul și durerile revin. Și tot așa.
Acum imaginează-ți că urci același munte, dar rucsacul din spate e mult mai ușor. Antrenamentul dinaintea urcușului ți-au încălzit mușchii, iar picioarele nu mai dor. Traseul nu e ușor, mai există un disconfort, chiar dureri ușoare, însă de data aceasta ele nu te mai împiedică să admiri priveliștea la fiecare pas. Ba mai mult, de data asta tot ceea ce faci este să admiri frumusețile din jurul tău și să te simți cu adevărat fericit și recunoscător pentru această experiență.
Cam asta e diferența dintre primele luni acasă cu Sabina, acum 5 ani și jumătate și primele luni cu Nicolas. În zecile de ore petrecute cu ochii în tavan (și telefon) alăptând puiul de om din familia noastră m-am gândit mult la cele două experiențe, le-am analizat și am extras câteva concluzii. În primul rând am identificat cei doi factori care au făcut diferența între cele două experiențe: 1. Recalibrarea așteptărilor pe baza experienței cu primul copil și 2. numărul orelor dormite noaptea (sau ziua).
Primele luni cu Sabina, acum 5 ani, au fost printre cele mai grele din viața mea. Nu știam că viața cu un bebeluș este atât de grea. Nu știam cât de dureroasă e recuperarea după cezariană, cât de dureroasă și dificilă e alăptarea și mai ales nu știam ce urmări lasă asupra psihicului zecile de nopți albe și sutele de nopți “gri”. Fiecare nouă descoperire m-a lovit din plin și am ieșit plină de vânătăi din acele prime luni. Și tocmai de aceea mi-a luat atât de mult timp să îmi curaj și să fac un al doilea copil.
De data aceasta, am fost pregătită psihic pentru toate aceste transformări din viața mea și asta a ajutat enorm. Trecutul tumultuos a îmblânzit prezentul de acum. Pentru că am știut la ce să mă aștept, am trăit toate aceste dificultăți inerente începutului de viață cu calm și seninătate. Dacă la primul copil mă transformasem în Momzilla, eram foarte stresată, îngrijorată și nervoasă, acum am evoluat într-o mamă-urs calmă, protectoare și sigură pe ea. Acum știu că fiecare face parte dintr-o etapă și va trece. Și da, am reușit să mă bucur mult mai mult de fiecare clipă, ceea ce la Sabina nu mi-a ieșit pe deplin.
Dar nu aș fi ajuns aici și mai ales nu aș fi fost atât de zen fără cel mai important ingredient: somnul. Pentru că da, am avut MARELE noroc să am un copil care doarme bine noaptea. Lipsa somnului m-a traumatizat efectiv acum aproape 6 ani și a schimbat dinamica întregii experiențe. Din cauza oboselii, fiecare lucru pe care îl aveam de făcut cu bebe Sabina devenea de 10 ori mai greu. Invers proporțional, faptul că sunt acum odihnită, face totul mai ușor cu bebe Nicolas.
Deci da, o mamă odihnită este o mamă mai fericită pentru că reușește să se bucure cu adevărat de întregul spectacol pe care bebelușul îl pune în scenă zi de zi.
Dar știu că un bebeluș care doarme noaptea este la fel ca premiul cel mare la Loto: greu de câștigat și doar pentru cei cu adevărat norocoși. Așa că dacă nu sunteți printre “câștigătoarele” acestui premiu încercați niște trucuri precum o bunică, o prietenă sau o bonă part-time.
Și neapărat încercați pe cât posibil să vă bucurați de clipele frumoase.
Photo by Carlo Navarro on Unsplash
