“Mami, ai făcut un lucru groaznic!”

Aceasta este o mărturisire. Și nu îmi este deloc ușor să o fac. Dar pe de altă parte, cred că trebuie să ne arătam așa cum suntem, cu bune și cu rele. Fără măști!

Pentru mine rolul de părinte este cel mai frumos, dar și cel mai greu al vieții mele. Cele mai importante îndatoriri de mamă le fac după 8 de serviciu. Prin urmare, “job-ul” pentru care am nevoie de cea mai multă răbdare, atenție, energie îl fac după un alt job solicitant. Și atunci se mai întâmplă să clachez. Se ma întâmplă să știu ce trebuie să fac într-un anumit moment cu Sabina, dar să nu am energia necesară pentru a aplica teoria. Și atunci aleg varianta ușoară! Și greșită!

Așa cum s-a întâmplat într-o zi de marți, în urmă cu aproape o lună. Am luat-o pe Sabina de la grădiniță și am mers direct în parc. Ne-am plimbat, ne-am jucat de v-ați ascunselea, am încercat trei locuri de joacă și multe tobogane, balansoare, leagăne…

Pe la 7 și ceva o anunț pe Sabina că urmează să plecăm acasă și că mai are la dispoziție 10 minute. A urmat anunțul de 5 minute, apoi de 1 minut și în sfârșit cel de plecare. Strategia nu a dat rezultate de această dată! Se mută de la un tobogan la altul, aleargă prin parc…Fuge de mine! Îi mai dau un ultimatum de 10 minute, 5 minute 1 minut… Nimic! Eu aveam deja peste trei ore de stat numai în picioare și chiar mai multe de când mâncasem ultima oară. De o oră mă luptam și cu o durere de spate (o dusesem în brațe, la cele 16 kilograme ale ei, cea mai mare parte a drumului dintre grădiniță și parc). Nu mă puteam gândi decât la cele câteva minute în care voi putea sta jos în metrou până ajungem acasă. Dar planurile mele și cele ale Sabinei pentru seara respectivă nu coincideau.

Într-un final, după jumătate de oră de ultimatumuri și rugăminți pare că acceptă. Vine la mine, mă ia de mână și începem să mergem spre ieșirea de la locul de joacă. După vreo 5 pași îmi dă drumul și fuge spre labirintul de tobogane și tunele. Îmi vine să plâng! Nu mai am forță nici măcar să strig după ea. Mă concentrez să nu o pierd din privire și mă duc din nou după ea. Îmi spune: “Bineeee! Hai să mergem!” Foarte încântată de victoria mea, mă întorc și o iau spre alee cu ea în spatele meu. După vreo câțiva pași mă uit înapoi. Ea nu mai era! O luase iar la fugă către un leagăn! Gata! Ajunsesem la o limită! Mă dureau picioarele, spatele, stomacul, capul….Și deja se făcuse ora 8!

Leagănul în care se dădea Sabina se afla lângă niște copaci mai groși. Așa că, fără ca ea să mă vadă, m-am ascuns în spatele unuia dintre ei, fiind în același timp cu ochii pe ea. Știam în acel moment că nu e bine ce fac. Știam că trebuie să încerc să mă conectez cu ea, nu să mă ascund. Știam toate acestea! Dar nu mai aveam energia necesară. În plus, eram furioasă pe ea! Timp de trei ore am stat și am făcut numai ce a vrut ea, iar acum când aveam nevoie de cooperarea ei, de ajutorul ei, mi-a întors spatele! Nu mai eram rațională.

După un timp Sabina începe să mă caute cu privirea. Nu mă vede. Începe să mă strige uitându-se în jur. Mami! Mamiiii! Mamiiii!!!!! Abia după ce m-a strigat a treia oară m-am dus spre ea!

Când m-a văzut i-a dispărut teama. A apărut însă altă emoție. Acum era și ea furioasă!

– Unde erai?, m-a întrebat.

– Acolo, după copac, îi răspund eu sincer.

– Mami, ai făcut un lucru groaznic! M-am speriat foarte tare!, mi-a spus aproape plângând.

Vorbele ei m-au durut! Atunci mi-am dat seama că m-am comportat ca un copil, că de fapt am vrut să mă răzbun pe ea. Știam că se va speria și cu toate acestea am făcut-o. Și culmea, cu ceva timp în urmă asistând la alte asemenea scene prin parc, cu alți părinți și alți copii în locul nostru, mi-am spus că eu nu o să îi fac niciodată așa ceva Sabinei. Eram dezamăgită de mine!

I-am cerut iertare Sabinei și i-am spus că nu voi mai face niciodată așa ceva. Am luat-o în brațe, am strâns-o tare și am plecat așa spre metrou.

Asta s- a întâmplat în urmă cu o lună și eu tot mă gândesc aproape în fiecare zi la asta, la cuvintele ei,  la comportamentul meu. Și mă simt vinovată! Că nu m-am comportat ca un adult! Ca o MAMĂ! A fost însă și o lecție importantă despre mine și despre limitele mele. A rămas în mintea mea ca un reper, iar de fiecare dată când suntem în parc, iar Sabina refuză să plece acasă, mă gândesc la episodul acesta. Și primul lucru pe care îl fac este să mă calmez și să mă gândesc cum mă pot conecta cu ea în acel moment.

Fetița mea mă iubește. Eu sunt centrul universului ei. Și tocmai din acest motiv vrea să îmi facă pe plac. Îi place să mă vadă fericită și mai ales să mă facă fericită. O știu prea bine pentru că mi-a dovedit-o de sute de ori. Dar pentru a o face să coopereze cu mine, trebuie să mă apropii de ea, să îi vorbesc cu blândețe, să îi zâmbesc și să mă gândesc la nevoile ei.

Acum, înainte de a-i cere să plece din parc (și să renunțe la distracție), o îmbrățișez și îi comunic calm că trebuie să mergem acasă. Atunci când încă nu e pregătită de plecare, când nu pare dispusă să coopereze îi propun un joc: ne întrecem,  mă transform în căluț și o duc în spate, îi spun o poveste pe drum, culegem flori, etc. Funcționează de fiecare dată. Și amândouă suntem fericite!