Copiii mei s-au născut cu o oglindă în mâini. O oglindă care este permanent îndreptată spre mine, care mă forțează să privesc înăuntrul meu așa cum nu am privit niciodată. Uneori mi se pare că sunt foarte frumoasă, alteori sunt surprinsă de imaginea pe care o văd. Cu gura larg deschisă, sau cu dinții strânși, cu sprâncenele împreunate și ridurile dintre ele săpate adânc în piele, mi-e greu să accept fața schimonosită care țipă la copilul meu. E dificil să te privești zilnic atât de intim, dar așa e când ești părinte.
Indiferent ce le spun copiilor mei și câte citate frumoase din cărți le recit, cele mai importante lecții ei le învață copiind ceea ce fac, ceea ce facem, noi părinții. Și nu știu voi cum sunteți, dar eu car în spate un bagaj întreg de trăsături și comportamente pe care nu vreau să le transmit mai departe copiilor mei. Însă nu e nici așa ușor să scap de ele. Știți cum e când afli că îți vin musafiri în 10 minute și casa e vraiște. Cine mai are timp să pună toate lucrurile la locul lor? Eu nu. Așa că mă apuc să bag grămadă prin debara tot ce nu e la locul lui. Nu am scăpat de haos, doar că l-am ascuns temporar.
Așa mă simt eu uneori de când sunt părinte. Și ca să țin sub cheie tot haosul ăsta am citit zeci de cărți și articole despre creșterea și educarea copiilor și am descoperit o mulțime de informații și strategii care să mă ajute să cresc copii fericiți, cu respect și empatie față de nevoile lor.
Și uite așa, încet-încet, articol cu articol, lecție cu lecție, am făcut ordine în debara. Nu e totul imaculat. Au mai rămas niște lucruri urâte, niște frici, o incapacitate de a mă controla atunci când mă enervez, impulsul acela puternic de a țipa când situația îmi scapă de sub control, lipsa încrederii în mine, teama de eșec. Dar am învățat să țin ușa închisă și să scot încet, una câte una, câte o predispoziție, o stare, o emoție, să o analizez, să o transform în ceva mai bun sau pur și simplu să o arunc din “debaraua minții mele”.
Nu e ușor să crești copii altfel, să te comporți într-un mod care uneori vine în contradicție cu tot ce simți, să mângâi când îți vine să lovești, să alini cu o vorbă bună și caldă când un monstru stă să iasă din tine, să stai când îți vine să o iei la fugă.
Dar am învățat să lupt cu demonii mei, iar din toate articolele și cărțile citite am extras trei cuvinte esențiale care îmi servesc permanent drept ghid și care mă inspiră să acționez în direcția corectă. Ele funcționează întocmai ca o busolă, care mătură toate dezordinea din mintea mea și mă ajută să îmi cresc copiii așa cum îmi doresc, cu blândețe, respect și empatie.
1. Primul cuvânt este acknowledge. Am ales să îl scriu în engleză pentru că așa am citit, învățat și reținut acest cuvânt, dar și pentru că varianta aceasta englezească este atât de plină de sensuri. Este un singur cuvânt, dar care înseamnă atât de multe lucruri: acceptă, recunoaște, admite, permite. Este un cuvânt care mie îmi reamintește permanent să îmi ascult copilul, să îl accept cu toate emoțiile lui fără să îl judec, să am încredere în el. E un cuvânt care mă învață să mă analizez și pe mine, să scormonesc în trecutul meu, să recunosc declanșatorii furtunilor emoționale, să mă iert pentru unele greșeli și să (mă) repar.
“Acknowledge. It’s a magical way to connect with a child of any age. Acknowledge your child’s feelings and wishes, even if they seem ridiculous, irrational, self-centered or wrong. It can ease tears and tantrums, and even prevent them. It’s a simple but surprisingly challenging thing to do, particularly in the heat the moment. Acknowledgement isn’t agreeing with or condoning our child’s actions; it’s validating the feelings behind them. It’s a simple, profound way to reflect our child’s experience and inner self. It demonstrates our understanding and acceptance. It sends a powerful, affirming message: Every thought, desire, feeling – every expression of our mind, body and heart – is perfectly acceptable, appropriate and lovable”, scrie Janet Lansbury în cartea ei, “Elevating Child Care: A Guide To Respectful Parenting”.
Niciodată nu dai greș dacă ești acolo cu copilul tău, dacă îl asculți cu adevărat și îl accepți.
În loc de “Gata! Plecăm! Nu mai plânge! Am stat două ore în parc și tot nu îți ajunge!” să spunem “Te distrezi de minune în parc și acum eu am spus că trebuie să plecăm. Ai fi vrut să mai stai. Văd cât îți este de greu să pleci. Te înțeleg și sunt aici lângă tine”
Recunoașterea emoțiilor, verbalizarea și acceptarea lor îi ajută pe copii să își dezvolte inteligența emoțională, dar și limbajul. În plus, ei câștigă stimă de sine pentru că învață că sunt acceptați și iubiți așa cum sunt, necondiționat, în momentele lor bune, dar și atunci când plâng, când țipă și se simt pierduți într-un val de emoții pe care nu le înțeleg întotdeauna.
2. AȘTEAPTĂ este al doilea cuvânt care mă ghidează. Pare simplu, dar nu e deloc așa. Să aștept înseamnă:
- să las copilul să reușească singur fără ajutorul meu
- să îl privesc cum se chinuie să urce o treaptă (să potrivească piese puzzle, să construiască un turn, sa își încheie geaca, etc) și să nu intervin până nu îmi cere în mod expres ajutorul
- să îl las să găsească soluții la probleme mai simple sau mai complexe
- să rămân calmă în timp ce el țipă și dă din picioare în mijlocul străzii
- să îmbrățișez în timp ce el încearcă să mă lovească
- să îl las să cadă de zeci de ori până învață să meargă singur
- să număr până la zece în gând când îmi vine să urlu și să trântesc tot ce îmi iese în cale.
Copiii învață cel mai bine făcând ei înșiși. Dacă intervenim prea repede atunci când ei încearcă să învețe ceva nou nu doar că le răpim oportunitatea de a învăța singuri, dar le transmitem și un mesaj foarte nociv – “Tu nu poți!”, un mesaj care în timp le distruge stima de sine și le afectează capacitatea de a învăța lucruri noi. În afară de momentele în care siguranța și sănătatea lor este în pericol sau când ne cer în mod expres ajutorul, este bine să așteptăm cuminți lângă ei, să îi încurajăm și să le admirăm perseverența.
3. Iar al treilea cuvânt care mă îndrumă este ÎNCREDERE. Este important să avem încredere în copiii noștri, încredere că sunt buni, că fac ceea ce au nevoie în momentul respectiv, că vor atinge fiecare etapă de dezvoltare în ritmul lor, că vor împărți jucăriile atunci când se vor simți pregătiți (și după ce au primit suficiente exemple din partea noastră), că mănâncă atât cât le este necesar în acel moment, că se vor dezlipi de brațele noastre atunci când vor fi gata să exploreze dincolo de cercul lor de siguranță, că jucăriile pe care le aleg acum sunt cele de care au nevoie pentru a învăța ceva nou.
Cuvântul încredere îmi reamintește că puii mei nu sunt niște păpuși de modelat după cum vreau eu. Ei știu de ce au nevoie, iar rolul meu este acela de a-i ține în siguranță, de a-i urmări și urma, de a le hrăni curiozitatea naturală oferindu-le uneltele necesare pentru a descoperi lumea din jurul lor. Dar cel mai important, rolul meu este acela de a-i iubi necondiționat.
Photo by Aaron Mello on Unsplash
