M-am întâlnit recent cu o prietenă, mama unui bebeluș de aproape două luni. Femeia arăta absolut superb așa că i-am făcut un compliment pe măsură. După mulțumirile de rigoare, îmi răspunde:
- Ieri a venit acasă tipa care mă vopsește. Era și ziua în care îmi vine femeia la curățenie și aveam și bona care stătea cu bebe. Mă simțeam ca o regină.
Nu știu cum ați citit voi aceste propoziții, dar să vă spun eu cum au sunat atunci când prietena mea le-a spus. Când a rostit ultima propoziție, tonul era în ușoară contradicție cu semnificația ei. Ca și cum se simțea vinovată, ba chiar un pic rușinată, de tot tratamentul de care beneficiase în acea zi. Ca și cum nu îl merita pe deplin. Pentru că vorba aia, era o proaspătă mamă și mamele de nou-născuți nu trebuie să se simtă regine. Ele ar trebui să fie tot timpul obosite, ciufulite, pline de lapte pe haine și cu un bebe care plânge mereu în brațe. Așa că i-am spus:
- Foarte bine că te-ai simțit așa! Bravo! Asta ar trebui să facă cât mai multe mame. Din când în când să se trateze ca niște regine. Și să nu se simtă vinovate pentru asta. Trăim cu impresia că cu cât suntem mai obosite, cu cât muncim mai mult, cu atât sacrificiul e mai mare și prin urmare suntem mame mai bune.
Gândul acesta a apărut instant, dar nu întâmplător. Și după ce m-am despărțit de prietena mea m-am gândit mai serios la asta.
Sentimentul de vinovăție însoțește inerent orice mamă, dar mai ales pe cele care nu “suferă suficient” pentru bebelușii lor. Cum? Nu ai născut natural? Nu alăptezi exclusiv? Ai timp să mergi la sală/coafor? Ți-ai dat bebelușul pe mâinile unei bone? Vrei să te întorci la serviciu după 6 luni/un an? Treci la loc! Ai 4 la ora de “părinteală”! Cam așa sunt judecate foarte multe mame. Dar îndrăznesc să întreb: De când a devenit rolul de mamă (bună) și cel de suferință sinonime? Și mai ales, de ce ne simțim vinovate atunci când ne simțim regine și nu Cenușărese?
Să ne înțelegem, prietena mea născuse cu mai puțin de două luni înainte, un proces natural, dar al naibii de dureros, alăpta, se trezea în fiecare noapte de “n” ori să își hrănească copilul și mai avea și o fetiță de 5 ani pe care o retrăsese de la grădiniță temporar, de când se născuse bebe. Ei, și pentru o zi (de fapt pentru câteva ore) i s-au aliniat planetele. Femeia care îi face curățenie o dată la două săptămâni i-a făcut casa lună, fata care o vopsește o dată la o lună și ceva s-a nimerit și ea acolo, iar bona fetiței mai mari a stat pentru câteva ore cu bebelușul. Iar ea, prietena mea, avut câteva ore pentru ea. Câteva ore!!! Vă dați seama? Și se simțea vinovată, ca și cum nu ar avea voie să aibă câteva clipe de liniște pentru ea. De ce?
Cât de absurd este acest stindard al suferinței pe care toate mamele trebuie să îl fluture pentru a-și semnala apartenența în clubul mamelor adevărate (bune)?
Fără să vrem, aproape toate am căzut în capcana asta!
Acum două săptămâni, când am postat pe Facebook un anunț în care scriam că sunt în căutarea unei bone part-time pentru Nicolas (9 luni) am realizat cât de mult am ezitat până l-am publicat. Am amânat și amânat pentru că îmi era rușine că am nevoie de bonă! După 8-9 luni în care am stat doar eu cu bebe (de multe ori și cu Sabina și Nicolas) îmi era rușine că am nevoie de ajutor câteva ore pe zi! Câteva ore în care să scriu, să fac o mâncare mai bună, să mă reapuc de condus! Câteva ore în care să respir. Și îmi era rușine să le cer! Pentru că vorba aia, o mamă trebuie să le facă pe toate fără să crâcnească.
De unde a apărut mitul acesta conform căruia ești o mamă cu atât mai bună cu cât suferi mai mult?
L-am preluat de la mamele noastre? In mod clar sacrificiul lor ni s-a impregnat în memorie. Dar întreaga societate și inegalitatea dintre sexe ne-a adus aici. Inclusiv povești cu Cenușăreasa care muncește toată ziua fără să crâcnească și suferă până apare prințul și o salvează (deși nu știm ce se întâmplă după ce fac și ei copii).
Și mamele stau și spală, fac curat în toată casa, pregătesc de mâncare pentru întreaga familie, au grijă de copii și așteaptă să vină prințul acasă (de la serviciu) să le salveze pentru câteva ore sau 10 minute. Dar de multe ori, nici prințul nu le salvează.
Câți soți vin acasă și spun “Draga mea, cred că ești obosită. Rămân eu cu copilul/copiii. Ieși și tu afară 1-2 ore că am eu grijă de toate”? Foarte puțini. Și asta nu pentru că nu își iubesc soțiile. Ci pentru că e în natura umană să alegi ce e mai ușor. Pentru că e al naibii de greu să ieși din zona de confort. Și pentru că într-adevăr, nu e deloc conforatabil ca după 8-9 ore la serviciu să te apuci de bunăvoie de un alt job, de multe ori și mai greu decât primul.
Si atunci, ce facem? Mai așteptăm/sperăm să ne salveze prințul?
Eu propun să ne salvăm singure! Măcar o dată la două săptămâni, dacă nu și mai des, trebuie să ne luăm o pauză. Dacă nu avem bunici prin preajmă, să încheiem un acord cu prinții din viața noastră: O dată pe săptămână luăm o pauză. “Luni e rândul meu, joi al tău!” sau “Săptămâna asta ies eu, săptămâna viitoare ieși tu”. Trebuie să găsim ceva avantajos pentru ambele părți. Trebuie să evadăm din când în când, măcar pentru o oră sau două.
Pentru că, dacă nu o facem noi, toată familia are de suferit. Când noi suntem obosite și cu nervii întinși la maxim, fără o pauză, sfârși, fără să vrem ca râurile acelea învolburate de la prea multă ploaie. Tot ce am adunat în noi se va revărsa cu putere asupra copilului, asupra soțului și a celor apropiați. Sau ne va inunda fiecare colțișor al minții și vom intra într-o depresie din care va fi greu să ieșim fără ajutor.
Cu cât o mamă suferă mai mult, cu atât familia e mai nefericită. Cu cât o femeie se simte mai des ca o regină, cu atât e o soție și o mamă mai bună. Punct!
Sunteți de acord? Sunt singura care crede asta? Voi v-ați simțit vreodată vinovate pentru pauzele luate de la jobul de mamă? Mi-ar prinde bine un feedback pe tema asta.
Photo by Kristina Tripkovic on Unsplash
