Fiecare generație de părinți poartă pe umeri responsabilitatea creării unei lumi mai bune. De parcă nu ar fi fost de ajuns nopțile nedormite, oboseala, stresul și grijile, nu? Dar nimeni nu a spus vreodată că e ușor să fii părinte. Oricum, nimeni care a luat în serios această sarcină.
Dar dacă reflectăm un pic asupra rolului nostru nu avem cum să nu constatăm că modul în care ne creștem și educăm copiii astăzi va pune amprenta asupra societății de mâine. Dacă vrem ca ei să trăiască într-o lume în care empatia, bunătatea și echilibrul emoțional sunt trăsături comune atunci trebuie să le plantăm devreme în caracterele copiilor noștri. Dacă vrem ca puii noștri să trăiască într-o lume în care există egalitate reală între bărbați și femei atunci trebuie să creștem fete și băieți care cred cu adevărat în asta, nu?
Asta a fost una dintre obsesiile mele atunci când s-a născut Sabina. Mi-am propus să cresc o fetiță cu stimă de sine, puternică, autonomă, curioasă și care știe că poate să facă orice își propune dacă depune suficient efort. Mă enervau prințesismele și prințesele, personajele Disney neajutorate care așteaptă să le salveze un prinț și am luptat cu toată ființa mea să o țin departe de ele convinsă că aceste ființe (aparent) perfecte îi vor tăia Sabinei rădăcinile acelui caracter puternic și independent pe care mă chinuiam atât să îl construiesc. Când nu am reușit să o țin departe de prințese (grădinița, deh) am început să le denigrez, să îi dovedesc Sabinei cât de neajutorate și patetice sunt. Nu am reușit (1-0 pentru prințese). Dar între timp s-a întâmplat un lucru care mi-a diluat înverșunarea împotriva prințeselor. Am descoperit personaje feminine și prințese puternice, curajoase și independente (Merida, Vaiana, Judy Hop). În plus, am decis să am mai multă încredere în copilul meu.
Apoi, zilele trecute am avut o conversație interesantă cu o prietenă foarte bună (și o femeie puternică și independentă) care așteaptă o fetiță peste câteva luni. Hotărâtă să lupte împotriva stereotipurilor de gen, prietena mea a decis să nu îi cumpere nimic roz fetiței ei și să nu o îmbrace în rochie, ci doar în pantaloni ca să aibă libertatea de a alerga și a se cățăra. Înverșunarea ei împotriva rozului mi-a adus aminte de propria mea vehemență din urmă cu câțiva ani. Dar în același timp mi-a relevat o nouă problemă: Oare în încercarea noastră de a crește fetițe puternice și independente nu sfârșim în a le nega feminitatea?
Este oare culoarea roz un simbol al superficialității și al slăbiciunii? Sunt oare rochiile incompatibile cu un spirit puternic și curajos?
Negând sau anulând niște simboluri sau detalii feminine nu facem decât să confirmăm că trăsăturile și caracterisiticile feminine sunt o problemă, iar cele masculine simboluri ale succesului. Este ok să le îmbrăcăm în albastru, dar nu în roz. Cu alte cuvinte este ok să le atribuim caracteristici asociate genului masculin, puternic și “superior”, dar nu și cele asociate “sexului slab”. Iar această atitudine poartă în ea însăși ideea pe care vrem să o schimbăm: doar bărbații sunt puternici, inteligenți și de succes, în timp ce femeile sunt slabe, prea sensibile și nu suficient de bune. Or trebuie să hotărâm ce vrem să obținem:
Vrem să creștem femei-bărbați sau femei puternice și curajoase?
Dacă vrem să creștem femei-bărbați atunci da, poate ar fi o idee bună să le îmbrăcăm în albastru și verde și să interzicem rochiile și fustele. Dar dacă obiectivul nostru este să creștem femei puternice atunci poate că ar trebui să le celebrăm feminitatea și să dovedim că aceasta nu este incompatibilă cu geniul, curajul, independența și forța. Problema nu este feminitatea, ci atitudinea față de feminitate și semnificațiile ce îi sunt atașate. Iar soluția nu este să renunțăm la roz. O lume cu fetițe îmbrăcate în alb, gri, albastru și verde nu este mai bună decât una cu fetițe în roz și rochițe atâta timp cât în spatele lor se ascund aceleași atitudini și credințe. Responsabilitatea noastră este să schimbăm esența nu detaliile.
Cum facem asta? Prin mesajele pe care le comunicăm atât băieților, cât și fetițelor, prin activitățile în care îi antrenăm pe copii și materialele și jucăriile pe care le punem la dispoziția lor. Cultivând stima de sine și credința că valoarea fiecăruia dintre noi este dată de ceea ce facem și nu de apartenența la o clasă socială sau de gen. Nu mai vorbim de culori de “băieți” și culori “de fete”, de jucării “de băieți” și “jucării de fete”, etc. Le dăm voie băieților să plângă, să trăiască toate emoțiile și așa să învețe să le gestioneze, le permitem fetițelor să exploreze, să fie zvăpăiate, “obraznice”.
De asta îmi place mie atât de mult pedagogia Montessori pentru că împarte activitățile pe categorii de deprinderi și abilități: viață practică, limbaj, matematică, cultură, artă, etc. La viață practică învață să taie legume și fructe și să spele vase și fetițele și băieții. Nu există activități pentru băieți și pentru fete. Și poate că ar trebui să ne inspirăm mai mult din această pedagogie. Să cumpărăm mașinuțe pentru fetițe încă de când sunt mici și păpuși pentru băieți (sunt utile în jocurile de rol). Să îi antrenăm în activități comune care le dezvoltă creativitatea, motricitatea, curiozitatea și inteligența. Să îi lăsăm să își descopere pasiunile și să îi susținem în dezvoltarea lor. Să avem încredere în ei.
Schimbarea lumii de mâine e în mâinile copiilor noștri. Dar semințele schimbării le plantăm noi
Dragi părinți, voi ce strategii adoptați ? Mi-ar plăcea să știu ce credeți despre acest subiect.
Photo by Jose Ibarra on Unsplash
