Bebe Nicolas mi-a dat și azi un mic răgaz cât să aștern pe blog povestea nașterii sale cu peripeții. Așa că o să trec repede la subiect. Nu se știe cât timp am la dispoziție.
Nicolas s-a născut pe 16 aprilie și a primit nota 10 la naștere, însă în urma extragerii s-a ales cu o vânătaie mare pe față și pe cap. Vestea bună este că echimoza a dispărut între timp, însă ea nu ar fi apărut dacă personalul spitalului era mai responsabil. Dar să încep cu începutul.
Am fost programată la cezariană pe 16 aprilie la ora 15.00. Pentru că am miopie forte și m-am ales și cu un uter cicatricial în urma nașterii Sabinei, nașterea naturală era exclusă. De fapt, în ultima lună de sarcină mi s-a recomandat să stau în pat pentru că uterul meu, în zona cicatricii de la cezariana anterioară, era foarte subțire, cam cât o foiță de ceapă. La 2-3 contracții s-ar fi rupt.
Bebe Nicolas parcă a știut că 16 aprilie era ziua cea mare și a vrut să vină pe lume “in his own terms”. Prin urmare, cu două ore înainte să plec la spital, bebe și-a anunțat venirea pe lume și mi s-a rupt apa. (Cu cinci ani în urmă și sora lui, Sabina, își anunța sosirea în același mod, cu o săptămână înainte de nașterea programată).
Știam că după ruperea membranelor încep și contracțiile așa că am fugit repede la clinica privată unde urma să nasc. Când am ajuns la recepție, blugii mei era îmbibați cu lichid amniotic, iar eu aveam deja contracții. Le-am explicat doamnelor de la recepție că am contracții și că am risc ridicat de rupere a uterului și trebuie să mă vadă imediat un medic ginecolog. Personalul clinicii era însă foarte calm. Prea calm pentru agitația și urgența mea. M-au pus să aștept în sala plină ochi de oameni. Mie mi se scurgea în continuu lichid amniotic, iar blugii mei erau uzi leoarcă. După câteva minute m-am dus din nou la recepție și i-am spus că e o urgență și trebuie să mă vadă un medic. I-am reamintit de contracțiile mele, care între timp crescuseră în intensitate și frecvență. Într-un final cineva mă conduce în sala în care erau tratate urgențele. Sunt așezată pe un pat și lăsată să aștept. Și aștept. Și AȘTEPT. La un moment dat medicul de gardă întreabă asistentele dacă a venit cineva la mine să îmi ia temperatura și tensiunea. Se pare că asistenta care trebuia să facă asta pur și simplu uitase de mine.
După ce medicul de gardă mai strigă o dată, o asistentă vine cu un termometru la mine. Îi spun că nu am febră, că eu am nevoie să îmi fie urmărite contracțiile și măsurată dilatația colului. “Da, o să vă trimitem sus la obstetrică și o să vă vadă cineva acolo”, îmi răspunde asistenta și apoi dispare iar.
După jumătate de oră în care am stat degeaba la urgențe sunt dusă sus la secția de obstetrică. În, sfârșit lucrurile se îmbunătățesc. Mă consultă un medic ginecolog și apoi sunt dusă în salon, unde un aparat monitorizează contracțiile și semnele vitale ale mele și ale bebelușului. Vorbesc la telefon cu medicul cu care urmează să nasc. E în drum spre spital.
Fiecare contracție mă amuțește. Sunt atât de dureroase încât abia pot vorbi. Însă nu am ce face,trebuie să aștept din nou. Simt că nașterea avansează în galop, iar personalul spitalului reacționează în reluare. După aproape o oră sunt condusă în sala de operație. Ne oprim însă în sala preoperatorie. De fapt, ne blocăm acolo. Medicul meu mă aștepta deja, hârtiile erau făcute, noi eram gata, dar sala de operație era ocupată. Deși medicul meu sunase să anunțe că trebuie făcută operația de urgență, personalul spitalului decisese să ocupe sala cu o operație de rutină și deloc urgentă – o histerectomie.
Frecvența și intensitatea contracțiilor mă lasă fără grai. Simt că etapele precursoare nașterii au evoluat foarte mult, prea mult.
După aprox. 40 de minute primim o veste bună: s-a eliberat sala de operație. Dar tot trebuie să mai așteptăm ca sala să fie dezinfectată și curățată. Simt că am fost dusă pe un tărâm al melcilor, după viteza cu care se mișcau asistentele și infirmierele din jurul meu. Medicul meu s-a dus de trei ori la asistente să le spună să se grăbească. Inutil. În total, am astat o oră în sala preoperatorie până am intrat în sala de operație.
În tot acest timp noi am așteptat, însă bebelușul nu. El s-a mișcat în ritmul lumii lui așa că în momentul în care a trebuit să îl scoată, medicul a descoperit că bebe înaintase deja pe canalul de naștere și în dreptul inciziei a dat de umerii lui. Prin urmare, s-a chinuit mult să îl tragă afară (de unde și vânătaia).
După toate astea m-am întrebat ce se întâmpla dacă mai așteptam 10 minute să intrăm în operație. Se știe că dacă bebelușul trece de un anumit punct pe canalul de naștere, nu mai poate fi scos prin cezariană. Iar dacă aș fi fost nevoită să nasc natural exista un risc extrem de ridicat de desprindere a retinei și de hemoragie internă din cauza uterului. De altfel, vechea cicatrice s-a rupt în urma contracțiilor, dar medicul a reușit să o coase din nou . Din fericire, în final, totul s-a terminat cu bine, însă cu mari emoții.
Și după toată această aventură, mi-am dat seama că e bine să ai oameni calmi în jurul tău, în situații de urgență, dar și când toată lumea e prea calmă lucrurile pot lua o întorsătură greșită.
