“N-o să plec. O să am grijă de ea. O să fie bine. Mi-am dat seama că asta e o promisiune pe care n-o s-o pot ține. N-am să pot avea mereu grijă de ea. N-am să pot să nu plec niciodată.”
Acestea sunt rândurile pe care le citeam la doar 10 minute de când încălcasem promisiunea făcută copilului meu și plecasem. O lăsasem pe Sabina în lacrimi la grădiniță. Fragmentul este din “Anul gândirii magice” de Joan Didion, cartea pe care o citesc zilele acestea în drum spre și de la serviciu. Ce coincidență să ajung la aceste rânduri chiar în ziua în care mi-am dezamăgit copilul. În ziua în care am simțit că am eșuat ca părinte.
Nu era prima dată când simțeam asta, dar când e vorba de eșec, existența unor episoade anterioare nu amortizează durerea resimțită atunci când greșești din nou. Repetiția nu e mama învățăturii. Eșecul are o dinamică a lui, proprie. Cu fiecare nou eșec nu devenim mai buni în a-l suporta, ci mai răi. Mai răi cu noi înșine și mai neîncrezători în bunătatea noastră. Ne adresăm cuvinte grele, ne învinovățim și în final, cu puțin noroc, ne autocompătim.
Eram conștientă de eșecul meu în timp ce desprindeam mâinile Sabinei din jurul gâtului meu și picioarele care îmi înconjurau mijlocul. Era ora 9.10, ceea ce însemna că eram deja într-o întârziere de 40 de minute la birou. De la 8.30 stăteam cu ea în curtea grădiniței încercând să o conving să intre ca eu să pot pleca. Dar singura educatoare cu care Sabina se simte bine nu venise încă.
Sabina are 4 ani și 9 luni, iar aceasta este a patra grădiniță la care merge în aproape trei ani. Vine aici doar de două săptămâni (de când a început vacanța la grădinița de stat), iar primele episoade de anxietate de separare au apărut aici. Sabinei i-a plăcut dintotdeauna la grădiniță, iar până acum nu o lăsasem niciodată plângând. Era o situație nouă pentru mine și nu cred ca am abordat-o corect.
Lacrimile ei m-au sensibilizat puternic la început, așa că am rămas alături de ea. I-am oferit brățara mea ca să știe că voi fi toată ziua alături de ea. I-am spus că o înțeleg, că știu că îi este greu, dar cu timpul va fi mai ușor. I-am spus că o iubesc și că voi veni după ea. Am ținut-o în brațe, i-am sărutat obrajii.
După 30 de minute am cedat. Am început să greșesc.
Oare mă obișnuisem cu lacrimile ei? Oare o mamă se obișnuiește vreodată cu lacrimile copilului ei?
I-am spus că nu o voi mai aduce eu la grădiniță, pentru că eu pot să vin doar la 8.30 când educatoarea ei preferată nu e încă în grădiniță. De acum o va aduce tatăl ei, după ora 9.00. I-am spus că e deja a doua oară când ajung târziu la serviciu pentru că ea nu mă lasă să plec. I-am spus că în lumea adulților, dacă nu respecți regulile trebuie să suporți consecințele. Cu alte cuvinte am făcut-o să se simtă vinovată. Am încercat să fiu fermă, dar am eșuat lamentabil.
Așa că la ora 9.10 i-am desprins mânuțele din jurul gâtului meu în timp ce ea plângea, am lăsat-o în brațele unei alte educatoare și m-am îndreptat spre poartă. M-a strigat:
- Mami, un pupic!
M-am întors și i-am dat trei pupici pe obrajii uzi, am îmbrățișat-o și i-am spus că o iubesc.
Când am închis poarta lacrimile încă îi curgeau pe obraji.
M-am oprit la câțiva metri mai încolo și am ascultat. Nu mai plângea. Oare devenise dintr-o dată curajoasă sau se resemnase? Se resemnase că mama ei a părăsit-o sau a ales in sfârșit să se joace cu ceilalți copii?
Răspunsurile care îmi vin în minte sunt prea dureroase, așa că nu o să le scriu.
Am plecat. Pe drum spre metrou am plâns. În metrou am plâns.
Scena în care îi desprindeam mânuțele cu forța mă bântuia. O revedeam, o simțeam și o retrăiam din nou și nou.
Și simțeam că am dezamăgit-o.
Nu eram eu cea care îi spunea că va fi mereu lângă ea, de fiecare dată când va avea nevoie, în momente grele, de frică, de anxietate, de neliniște? Și oare acesta nu a fost unul dintre ele?
Am povestit unei mame acest episod și mi-a spus că Sabina are un comportament de copil răsfățat. De fapt, Sabina încearcă să mă manipuleze.
Nu i-am spus, dar asta e o minciună. Copiii sunt sinceri. Lacrimile lor sunt reale, izvorâte din sentimente autentice de frică, tristețe, furie, nepuțină. Poate pentru noi evenimentele care provoacă aceste crize de plâns sunt nesemnificative, dar în sufletul lor ele par insurmontabile.
La câteva ore după ce am lăsat-o pe Sabina plângând, simțind că am dezamăgit-o teribil, am revenit la Joan Didion. Am simțit nevoia să caut și mai multe cuvinte scrise de ea. Și așa am ajuns la următorul fragment: “Cred că este imposibil să crești copii fără să ai sentimentul că ai eșuat ca părinte. Eșuezi mereu, iar ei sunt mereu… ostaticii tăi”.
Sună dur, dar oare nu suntem cu toții ostaticii celor pe care îi iubim? Oare odată cu dragostea noastră nu oferim persoanelor iubite și putere asupra noastră? Puterea de a ne face fericiți, dar și puterea de a ne aduce suferință.
Și poate că cel mai important lucru pe care trebuie să îl învățăm în iubire este să ne folosim puterea doar pentru a aduce zâmbete.
