Ce am învățat în 13 ani de căsnicie

Mi-am cunoscut soțul într-o zi de 13, iar căsnicia noastră a început cu un eșec. Și cu toate astea, la 13 ani de când am spus “Da” consider că avem o căsnicie de succes. Iar când spun succes, mă refer la o stare de bine, amestecată cu fericire, siguranță și împlinire. Dar și la unele certuri, îndoieli și chiar dezamăgiri. Pentru că nici succesul nu e chiar perfect.

Dar mai întâi să vă spun cum am ajuns aici.

Era un început de iarnă frumos. Eram împreună cu C. de aproape trei ani și încă aveam fluturi în stomac când îl vedeam. Abia terminaserăm facultatea amândoi și de vreo câteva luni dădusem piept cu responsabilitățile de adult: un loc de muncă stabil, un salariu prea mic pentru nevoile noastre de oameni mari, program lung la birou și mai puțin timp de cuplu. Ne era bine, dar se putea și mai bine. Și de aceea, atunci când C. a văzut anunțul unei firme din Cipru care recruta programatori dispuși să părăsească România a și trimis CV-ul.

La mijlocul lui decembrie, în plin iureș al sărbătorilor,  el învăța și se pregătea de al doilea test din programul de recrutare. Primul interviu și testul care îi urmase merseseră foarte bine.

Cu fiecare etapă de care trecea în procesul de recrutare, noi ne făceam și mai multe planuri pentru noua noastră viață. A fost de la sine înțeles că voi merge cu el. C. a vorbit despre NOI în Cipru încă de la început și nu l-am contrazis. Nici unul dintre noi nu concepea să fie departe de celălalt prea mult timp. Însă câteva întrebări tot a trebuit să pun: Ce o să fac eu în Cipru? Unde o să lucrez? Nu o să îmi pot găsi un post de jurnalist acolo. În plus, România nu era în Uniunea Europeană la acea vreme, ceea ce însemna că ar fi trebuit să revin în țară la fiecare 3 luni pentru a-mi reînnoi viza. Părea mai greu decât mă așteptam…

Apoi o luminiță s-a aprins la capătul tunelului. Firma din Cipru asigura relocarea familiei. Și totuși, noi nu eram o familie. C. a găsit însă rapid o soluție:

– Hai să ne căsătorim, mi-a spus din senin.

– Hai! i-am răspuns într-o secundă.

Și asta a fost. Fără inel cu diamant, fără Paris sau Veneția. Doar noi doi, într-un apartament vechi dintr-un cartier mohorât al Iașului.

Peste două săptămâni, într-o joi, pe 29 decembrie 2005, ne-am căsătorit la Oficiul Stării Civile. Eu aveam 23 de ani, el 24.

Peste încă o săptămână, C. a aflat că NU a primit jobul din Cipru.

Așa a început căsnicia noastră. Cu un prim vis frumos care nu s-a îndeplinit niciodată. Dar au urmat atâtea altele care au compensat pentru eșecul de la început.

De atunci au trecut deja 13 ani. Au trecut foarte repede și aș minți dacă aș spune că totul a fost perfect. Nu a fost perfect, dar a fost frumos, real, răvășitor, surprinzător. Și încă este. Am învățat multe lucruri, unele “the easy way”, pe altele “the hard way”.

1. Iar unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat este că trebuie să ai și noroc. Da, noi am am avut noroc ca ne-am găsit unul pe celălalt. A trebuit să și muncim la această relație, dar nu atât de mult pe cât ar fi trebuit să o facem dacă nu am fi avut acest noroc. Și cred că asta e prima regulă pentru o relație lungă și frumoasă: puțin noroc pentru a găsi persoana potrivită. Dacă nu ai persoana potrivită lângă tine totul e în zadar. Te lupți cu morile de vânt.

2. Apoi am mai înțeles că dacă o căsnicie nu este perfectă în fiecare zi, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu ea. Cu alte cuvinte, am învățat că și în căsnicie se trăiește uneori în cicluri sau anotimpuri. Perioade de fericire și pasiune, momente de plictis și certuri, perioade de dor și dorință nebună de a fi cu el, s.a.m.d. Ele se întrepătrund pe parcursul anilor și lunilor petrecute împreună. Iar ceea ce e important de știut este că după iarnă, vine mereu primăvara. Mai ales dacă aduci o floare (sau un pahar de vin). DAR ce nu trebuie să uit e că o căsnicie fericită e la fel ca viața în Cipru, cu veri lungi și mult soare și ierni scurte și blânde.

3. Nașterea unui copil nu apropie un cuplu, ci îl zguduie din temelii. Experiența primului copil este trăită în mod fundamental diferit de mamă și de tată. E o perioadă cu așteptări multe (mai ales din partea mamei), dar și dezamăgiri, lacrimi și multe întrebări. Asta a fost experiența noastră, cel puțin. Iar eu am trăit atunci cea mai lungă iarnă a relației noastre. A durat un pic până fiecare dintre noi și-a recalibrat așteptările și a acceptat noul rol de părinte cu eforturile și sacrificiile pe care acesta le impune. Iar în final, ne-am regăsit transformați și mai înțelepți. Și după ce am răscolit prin noi și am dat la o parte toate straturile cu stres și oboseală am găsit iubirea noastră intactă.

4. Soțul meu nu este creatorul fericirii mele, EU SUNT. Mult timp, prea mult timp, am așteptat totul de la el. Să mă înțeleagă 100%, să mă facă fericită tot timpul, să îmi citească gândurile și să fie acolo lângă mine fix când am nevoie, ba chiar cu 5 minute înainte. Și deși prezența lui în viața mea mă făcea fericită, la fel ca temelia care susține o casă în picioare, eu voiam mai mult. Pretindeam ca el să mă facă fericită în fiecare clipă. Cu timpul am înțeles că fericirea mea este în mâinile mele, nu ale lui. Da, trebuie să mă facă să mă simt iubită, trebuie să mă respecte, trebuie să pot să am încredere în el, trebuie să fie lângă mine, să mă sprijine atunci când am nevoie. Acestea sunt niște condiții esențiale pentru o relație reușită în opinia mea. Dar dincolo de aceste condiții, fericirea mi-o construiesc singură.

5. E ok să fim diferiți. Asta înseamnă că pentru o problemă vom avea soluții diferite. După 13 ani împreună (de fapt, un pic mai devreme) am realizat că ajutorul pe care îl aștept din partea lui nu arată întotdeauna așa cum îmi imaginez eu. Dar asta nu înseamnă că el nu există. De-a lungul anilor am observat ca deseori îi ceream să mă ajute într-un mod care lui îi era străin sau cel puțin i se părea nenatural. Pur și simplu nu putea să îmi ofere ce voiam eu, fix așa CUM voiam eu. Eu mă plângeam de o nedreptate de la serviciu, de un plan neîmplinit, de un vis frumos, iar el în loc să mă aline sau să îmi dea dreptate îmi trântea în față o chestie enervantă și rațională care nu avea nimic de-a face cu emoțiile mele. “Tu nu înțelegi!” îmi venea să urlu la el (și uneori chiar o făceam). Mult timp m-am supărat din cauza asta, până când am reușit să văd esențialul. Ajutorul nu arată întotdeauna așa cum cred eu. Câteodată trebuie să deschid mai bine urechile și să accept lucrurile așa cum sunt sau să le schimb dacă pot și am energia necesară. Așa se face că acum, replicile lui enervante și raționale mă ghidează atunci când mă lupt cu lumea nedreaptă din viața mea și mă ajută să sting furtunile emoționale pe care încă nu am învățat să le țin în frâu. Dar mai ales, am învățat că de cele mai multe ori, singura persoană care mă poate ajuta sunt EU.

Da, după 13 ani sunt mai puternică, mai înțeleaptă, mai răbdătoare și în final,  mai fericită.

Foto by MHN Pictures