În octombrie se împlinesc cinci ani de când am devenit mamă. Zilele au fost lungi, dar anii foarte scurți. În tot acest timp m-am gândit de multe ori dacă să mai fac o dată acest pas. Dar dacă prima dată a fost un salt în necunoscut, de data aceasta știam ce mă așteaptă. Și mai știam că nu sunt pregătită să o iau de la capăt. Apoi șocul primului an s-a atenuat. Mi-am recuperat nopțile, iar acea succesiune amețitoare de emoții, griji și activități a devenit rutină. Viața mea de mamă s-a așezat la locul ei.
Dar apoi Sabina a devenit extrem de atașată de mine și am simțit că ar suferi nespus dacă ar apărea un frățior sau o surioră în viața ei. Dar nu era doar despre ea. Și eu aveam o problemă de atașament. Când mă gândeam la un al doilea copil, vedeam și o prăpastie mare între mine și Sabina. Pentru mine, al doilea copil, însemna o despărțire de fetița mea. Simțeam că legătura noastră atât de prețioasă se va rupe pentru totdeauna. Și nu eram pregătită pentru asta. Și acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, simt un gol în stomac. Nu sunt vindecată complet. Și imi dau seama că e o nebunie ce simt, dar tot nu pot să scap de sentimentul acesta.
Și totuși am făcut progrese mari în ultimii ani. Sabina a crescut și o dată cu ea am crescut și eu, iar acum simt că amândouă suntem mai pregătite pentru un asemenea pas. Nu am luat încă nicio decizie, dar vestea bună e că nu mă mai sperie acest pas. Iar pentru un plus de încurajare și o doză de realism am rugat cinci mame pe care le cunosc, le admir și le citesc cu plăcere să împărtășească din experiența lor. Cum a fost trecerea de la un copil la doi? Cum s-a tranformat relația cu primul copil? Au fost crize gelozie? Cum au fost gestionate? Și cum s-a schimbat dinamica întregii familii?
Mihaela – mama Mariei (5 ani) și a lui Mihai (3 ani): Despre viața cu doi copii aș putea scrie un roman care nu s-ar mai termina niciodată. Mi-a fost și îmi este destul de greu, însă nu aș schimba nimic. Abia când am avut doi copii m-am putut întâlni cu limitele mele, m-am văzut în oglindă mai bine, am văzut cum e când mi se termină resursele de răbdare, de energie, de joacă. Am ajuns acolo jos, jos, iar ei îmi râdeau de sus, cu naturalețe. Tot ei mi-au dat mâna să mă ridic și să merg mai departe și am câștigat în fiecare zi mai multă putere, mai multă răbdare, mai mult optimism, după ce mi-am depășit depresiile cauzate de neputință. Am plâns mult de când am doi copii, am râs tot pe atâta, mi-am strigat neputința, m-am străduit să cresc, m-am învinovățit și m-am vindecat de vină, m-am văzut în fiecare dintre ei, m-am pierdut și m-am găsit de mai multe ori, am inventat o mulțime de povești și pe unele chiar le-am publicat și m-am bucurat să aud din glasul multor copii declarația mea de dragoste: te iubesc, orice culoare ai avea! Cu siguranță fără a avea doi copii viața mea ar fi fost mult mai săracă, iar eu aș fi știut mult mai puține despre cine sunt. (Pe Mihaela o puteți citi și pe Crestemoameni.ro)
Cristina O – mama lui Alex (6 ani) și a Sarei (1 an și 5 luni): Pentru mine diferențele dintre a fi mamă de 1 şi mamă de 2 au început deja din timpul celei de-a doua sarcini. Noi ne-am dorit mereu 2 copii aşa că ştiam că de data asta urma să fie ultima dată când simțeam toate emoțiile, senzațiile, loviturile, etc. ceea ce m-a făcut să fiu mult mai prezentă şi să mă bucur mai conştient de toată experiența. Prezența asta însă s-a păstrat şi după ce am născut-o pe Sara. Mi-am luat 2 ani de concediu, nu doar unul de data asta şi petrec foarte mult timp cu fetița mea atomică.
Aş mai spune că sunt mult mai relaxată. La Alex mă speria fiecare scâncet, mă ghidam mult prea mult după părerile altora şi mă consumam cu tot felul de mărunțişuri. Acum mă simt mult mai sigură pe mine, iar relaxarea mea se simte şi în comportamentul ei. E mult mai încrezătoare şi curioasă.
Să fii mamă de doi e minunat de greu. Dacă la al doilea copil totul mi se pare mai uşor, cu amândoi la un loc e dificil. De fapt, dificultatea mea cea mai mare e să mă împart cât mai echilibrat între ei şi să îi pot acorda mai multă atenție lui Alex. Tentația e foarte mare să îi spun să lase de la el, să fie înțelegător.
Când îi văd însă cum se joacă împreună, cum se iubesc şi cum râd în hohote colorate zău că nimic altceva pe lume nu mai contează. (Cristina scrie mai multe despre ea și despre viața frumoasă cu doi copii pe blogul ei cristinaotel.ro)
Diana – mama Ariannei (5 ani) și a lui Amos (2 ani): Am fost o dată tânără, neliniștită și cu dor de ducă, așa că mi-am împachetat visele și am pornit în explorare. A fost perioada mea de zglobie visare și căutare. A fost pentru mine și despre mine. Când a apărut EL – nu e prinț, nu are cal alb și nici mantie de supererou, însă e partenerul meu de drum în viață, care continuă să mă facă să râd și îmi înseninează zilele – viața a devenit despre noi și planuri pentru doi. A fost despre mine raportat la noi. Apoi, noi doi s-a extins la trei. Eram doi habarniști porniți într-o nouă aventură, fără manuale de utilizare sau vreun Waze cu rute alternative – unul entuziast (el), celălalt crizat (eu) – alături de o copilă bălaie și liniștită. A mai fost așa, un pic, despre mine, dar în versiunea de supraviețuitoare: fără somn și cafea, cu pletele încâlcite într-un coc de mamă, cu numărul mamei pe speed dial, cu bucătăria plină de instrumente necunoscute cu care găteam mâncăruri nemaiauzite după rețete primite de la pediatră. Dar am trecut cu brio peste trei ani de părinteală: copilul a supraviețuit fiecărei zile petrecute cu noi, el nu a dat bir cu fugiții, iar eu… eu le știam acum pe toate, de la stresatul eficient al pediatrului, la improvizatul unei mese sănătoase, negociatul săritului prin bălți și a orei de culcare.
Ne simțeam pregătiți pentru o nouă provocare și atunci a apărut el: un alt cireșar de iunie, cu păr alb-bălai și ochi de peruzea care se deschid, și acum, înainte de răsăritul soarelui. Etapa asta din viață o simțeam așa, perfectă, ca într-o poză Kodak. Știam nu doar abc-ul vieții de părinte, ci tot alfabetul. Problema a apărut când în alfabetul acesta au început să apară sunete necunoscute: dermatită, teren atopic, intoleranță APLV, gluten, deficit de creștere etc. Și ia-o de la capăt cu quinoa, mei (puteam să jur că e mâncare pentru păsări!) și tot neamul de produse bio-vegane-naturisto-făcătoare de minuni. Am trecut la culturalizarea prin lectura etichetelor de pe produse și direcționarea contului de economii către producătorii de dermato-cosmetice.
A fost o fază dificilă și neașteptată, dar, cu mici poticneli, am depășit-o și pe asta. Acum avem o viață plină, cu doi cireșari zglobii și sănătoși. Zilele ne sunt mereu pe fugă, alergăm de la birou, la creșă, la grădiniță și apoi spre casa devenită teren minat din cauza jucărilor împrăștiate. Momentul meu Kodak a devenit un film ce se derulează pe repede-înainte, în care nu sunt regizor, ci unul dintre participanții la viața noastră de familie. Mi-a trecut aroganța deșteptei atotștiutoare, acum am ajuns la cea a înțeleptei care știe că nu știe nimic. Încerc să rămân actorul principal din viața mea, să mă bucur de cei trei tovarăși de drum, dar și de clipele mele singură sau cu prietenele de suflet, și, mai ales, de aventura asta continuă în care îmi trăiesc viața.
Eliza – mama lui Eric (5 ani) și a Almei (2 ani) : Mereu m-am văzut mamă de doi. Cu toate că primii ani cu băiețelul meu au fost plini de provocări (plângea mult, era mereu lipit de mine), totuși am avut curajul să ne mai gândim la al doilea copil. Nu mă simțeam foarte pregătită pentru al doilea copil, dar ne-am dorit să nu fie diferență mare de vârstă între ei. Trei ani ni s-a părut că ar fi diferența ideală. L-am pregătit pe Eric cum ne-am priceput mai bine. Cu cărți, cu jocuri simbolice, cu explicații și poze de când era el bebeluș. Dar niciodată nu te poți pregăti îndeajuns pentru această experiență. Oricât de bine informată ai fi, tot te ia ceva prin surprindere.
Nașterea Almei ne-a adus o împlinire de nedescris în cuvinte. Am simțit că cercul s-a închis. Ea era parcă ceea ce era necesar ca să fim în formula completă. Băiețelul nostru, de aproape 3 ani în acel moment, a primit-o mult mai bine decât ne așteptam. Am încercat să nu îi schimbăm rutina, să nu îl neglijăm în niciun fel. L-am dus în continuare doar eu la grădiniță (pentru că așa își dorea), deși eu dormeam doar 4-5 ore pe noapte. Am petrecut mult timp cu el ziua, când bebelina dormea. I-am validat tristețea și furia atunci când au apărut.
Eric a trecut printr-o perioadă de regresie. S-a întors la pampers, voia ca eu să îl hrănesc, eu să îl îmbrac, ba chiar și-ar fi dorit să sugă și el uneori. Cu multă răbdare și timp special acordat celui mare, cu jocuri de regresie (în care el era un bebeloi răsfățat de noi), am depășit această perioadă.
Acum când au aproape 2 și 5 ani, provocările sunt mult mai mari. Deși se iubesc și le este dor unuia de celălalt, amândoi mă vor fiecare doar pentru el. „E mama mia”, „Ba a mea” e laitmotivul vieții noastre. Ne este greu pentru că ne dorim să împlinim nevoile emoționale ale fiecăruia, să nu neglijăm pe nimeni.
Cu toate astea, nu știu cum au trecut acești aproape doi ani de mamă de doi. Totul a curs lin, firesc, noi am fost mult mai relaxați ca părinți, iar asta s-a oglindit și în starea fetiței noastre. Un copil înțelegător, vesel, senin! Deși nu este o perioadă ușoară, este minunat să ai doi copii. Dacă diferența este mică de vârstă, ajutorul soțului, al bunicilor sau al unei bone este deosebit de prețios. Și desigur să își cumpere o mașină de spălat vase :). Recomand mămicilor să se înarmeze cu multă răbdare, să se documenteze bine înainte despre cum se construiește o relație armonioasă între frați. Și mai ales să nu aibă așteptări nerealiste: oricât de bine pregătești un copil, oricât de bine gestionezi relația dintre ei și oricât timp individual petreci cu fiecare în parte, micile frecușuri între ei vor fi inevitabile. Și mai ales fiecare mama să își reserve din când în când un timp pentru ea însăși, să se reechilibreze energetic și să nu renunțe la pasiunile ei. Și nu în ultimul rând, să nu neglijeze relația de cuplu și să nu uite că mama și tatăl se completează și formează o echipă în creșterea și educarea copiilor! ( Pe Eliza o puteți citi pe blogul ei suntpitic.ro)
Cristina M – mama Ioanei (3 ani) și a lui Matei (2 luni): Viața cu al doilea copil e foarte obositoare mai ales că cel mic de nici 2 luni nu are program, nu doarme, plânge mult, iar cel mare deja simte asta. Ioana l-a acceptat foarte bine pe Matei si a cedat mult pentru el, însă are multă nevoie de noi în continuare. Deși mi-am promis că voi petrece mai mult timp cu Ioana nu reușesc suficient: mă blochez mult cu Matei (alăptat, schimbat, plimbat în brate…). Seara e cel mai mare haos: pregătim cina printre alăptări, le facem baie la amandoi, unul vrea să doarmă, altul mai are timp de joacă (in ultima vreme preferă fotbal în casă), gălăgie multă. Marea provocare este să facem tot posibilul să nu plângă Matei când doarme Ioana. Merita și ea timp de odihnă de calitate. Reușim destul de greu. eu nu am mai dormit dinainte de naștere mai mult de 1.5 ore legat si maxim 3 ore pe noapte, dar nici înainte nu excelam la acest capitol. Soțul prinde 5 ore și e un norocos. Se spune că e mai ușor cu al doilea. Adevărat doar parțial. Mai ușor că stiu ce am de facut si nu ma mai panichez…dar asta nu inseamna ca nu am de făcut la dublu.
Pentru voi cum a fost trecerea de la un copil la doi? Care au fost cele mai dificile momente și cum le-ați depășit? Și ce sfaturi i-ați da unei mame care se gândește să facă acest pas?
2 comments