A fost liniște aici pe blog. 2020 a fost un an greu. Sunt multe meme-uri care circulă pe internet și care prezintă într-un mod amuzant absurditatea unui an care ne-a întors viețile cu susul în jos. 2020 a fost pentru întrega lume un an de criză. Sau mai degrabă un an al crizelor. Criza sistemului de sănătate care și-a scos capul hidos mai sus ca oricând, criza politică (cu bufoni mincinoși responsabili de bunăstarea a milioane de oameni) și criza psihologică a noastră, a tuturor celor care suntem nevoiți să învățăm să trăim altfel, într-un continuu proces de renunțare și pierdere.
Pentru mine, 2020 a fost un an în care am fost nevoită să privesc atent înauntrul meu și să fiu sinceră cu mine.
Iar când mi-am făcut curaj să mă uit am găsit acolo o femeie care este înspăimântată de trecerea timpului. Zile la rând, chiar luni, am simțit cum fiecare zi mi se scurge printre degete și dispare înainte să o simt, înainte să îi intuiesc posibilitățile și să le folosesc cum trebuie. Fiecare zi a fost ca un foc care arde încet și molcom din lipsă de resurse.
Totul a început o dată cu pandemia și izolarea într-un apartament care e prea mic pentru a ține înăuntru 4 spirite libere. În acele două luni de primăvară în care am stat închiși in casă am avut constant sentimentul că irosesc timp prețios. Simțeam la un nivel aproape visceral că în acel moment trebuie să fac ceva important și memorabil peste ani. Și cu toate astea mintea și corpul meu erau la fel de goale și de inerte precum era și clădirea de birouri în care iubeam să îmi beau cafeaua în fiecare dimineață de luni până vineri.
Nu am făcut nimic din ceea ce trebuia să fac în timpul unei pandemii. Nu am copt pâine, nu am scris nimic nou și nici nu am descoperit sensul vieții. Am petrecut timp cu familia, dar asta era deja în rutina pentru că sunt un părinte implicat activ in viața copiilor mei. Doar că acum am fost nevoită să suprapun viața de părinte peste cea de angajată serioasă și implicată. Iar fără o delimitare clară între cele două roluri care mă definesc și pe care le ador m-am pierdut într-o permanentă încercare (și eșec) de a menține un echilbru între cele două.
Și tot meditând eu la starea mea, la lupta asta constantă cu timpul și sentimentul de pierdere care apărea inevitabil la sfârșitul fiecărei zile am început să dau vina pe vârstă. Ăsta trebuie să fie motivul, nu? Am împlinit 38 de ani. Încă un pic și nu o să mă am loc pe tort pentru toate lumânările care să îmi contorizeze timpul petrecut aici.
Și în timp ce mă tot perpeleam așa plângându-mi de milă, am avut o discuție cu o prietenă tare înțeleaptă și i-am povestit tot ce simt dând vina pe vârsta.
“Nu e criza vârstei mijlocii, draga mea, e un moment în care înveți lucruri esențiale despre timp și viață. De fapt, e un puseu de creștere”, mi-a spus ea amuzată.
Ce cadou frumos mi-a făcut prin cuvintele ei. M-am luminat!
Nu știu de ce m-am limitat la a asocia puseele de creștere cu copiii. Doar și noi adulții trecem prin atâtea pusee de creștere: când intrăm într-o relație nouă și învățăm arta compromisului, când avem un job nou care ne provoacă la fiecare pas, când devenim părinți și suntem forțați să învățăm regulile unei noi vieți, când planeta e acaparată de un virus care ne aruncă într-o nouă realitate greu de acceptat.
Așa că da, trec printr-un puseu de creștere. Și ca orice puseu de creștere și al meu e cu de toate: tantrumuri, revoltă, împotrivire la schimbare, dar și cu acele growing pains sau dureri de creștere, pe românește. În general, durerile de creștere sunt cunoscute ca acele dureri de oase pe care le au copiii în perioadele de creștere bruscă (adica pusee de creștere), undeva intre 3 și 12 ani, dar așa cum am aflat anul ăsta, ele pot fi diagnosticate și la adulții care sunt în război cu timpul.
În cazul meu durerea e cauzată de o pierdere (a timpului) și de acceptarea ideii că aproape jumătate din viața mea s-a scurs.
Dar sfârșitul de an a venit cu un proces de vindecare care face trecerea de la durere (“pains”) la creștere (“growing”). Pentru că în final, frica asta de pierdere a venit la pachet cu un al 7-lea simț pentru modul în care trece timpul și cu prețuirea infinită a fiecărei dimineți. Și pentru că simt timpul altfel, mai intens, mă bucur mai tare de el. Și cum în fiecare zi îmi este frică că pierd ceva acum am mai mult curaj să încerc lucruri noi.
Cred că urmează o perioadă dulce-amăruie. Și ca orice gust și ăsta este unul care se dobândește în timp. Și cine știe, poate va deveni gustul meu preferat.
Photo by Edwin Hooper on Unsplash
