Când aveam 12-13 ani frații mei îmi spuneau “batoză” sau ” basculantă”. “Complimentele” lor făceau referire la greutatea mea care a evoluat foarte rapid odată ce am ajuns la pubertate. Îmi aduc aminte că mă uitam în oglindă, îmi studiam burta și șoldurile și îmi venea să iau un cuțit și să tai excesul de grăsime. Stima mea de sine ajunsese foarte jos și mă evaluam doar din prisma greutății, a aspectului fizic. Din păcate, nu aveam cu cine să vorbesc pe acest subiect, nu am primit încurajări, mângâieri sau vorbe bune. Eram doar eu, cu mine și cu ura aceea pe care o simțeam față de corpul meu. Dacă treceau oameni pe stradă, prin apropierea mea și începeau să râdă eram sigură că râd de mine, de cât de grasă sunt. Acum, când mă uit la pozele de atunci îmi dau seama cât de departe de realitate eram, cât de mult amplificasem o problemă banală. Aveam 60 de kilograme și cam 1,55 m. Nu eram slabă, e adevărat, dar nici atât de mare pe cât îmi închipuiam. Dar ce este cel mai important: greutatea mea nu avea nicio legătură cu valoarea mea ca om. Însă eu nu știam asta.
La 16 ani ajunsesem deja la 55 de kilograme, iar acum, la 34 de ani tot pe aici se mișcă acul cântarului. Am slăbit, am rămas slabă, însă mulți ani nu am reușit să scap de mentalitatea mea de “grasă”. Acea perioadă a avut un impact puternic și de lungă durată asupra stimei de sine. A fost nevoie de multa muncă cu mine însămi, de maturizare, de multă dragoste ca să ajung să mă iubesc pe mine. A fost o luptă crâncenă în care eu eram și agresorul și victima.
Nu vreau ca fiica mea să ducă vreodată o asemenea luptă și de aceea am fost foarte atentă la acest aspect încă de când s-a născut. Nu am zis niciodată în prezența ei că sunt grasă, că m-am îngrășat, că pantalonii sau rochia mă fac grasă și alte asemenea (deși le-am gândit). Am evitat și să mă studiez în oglindă prea mult (adică să îmi examinez pe îndelete defectele: burta, celulita, etc). Și mai ales, am vorbit despre cei din jurul nostru fără a-i evalua din punct de vedere fizic în termeni precum frumos sau urât, gras sau slab.
Așa că am fost foarte uimită când Sabina (4 ani) mi-a spus într-o dimineață:
– Nu vreau să mă îmbrac cu pantalonii aceștia pentru că nu mă fac frumoasă!
Remarca ei m-a luat prin surprindere, dar am rămas pe poziții.
Eu: Dar tu ești frumoasă așa cum ești. Nu ai nevoie de haine, de o pereche de pantaloni, ca să fii frumoasă!
Sabina: Nu e adevărat. Pantalonii aceștia nu mă fac frumoasă!
Eu: Tu ești o fetiță bună, prietenoasă, deșteaptă, atentă cu cei din jurul tău. Ai atâția prieteni care te iubesc. Și ei nu te iubesc pentru cum ești îmbrăcată. Nici nu le pasă cu ce te îmbraci. Ei vor doar să fie împreună cu tine, să se joace cu tine, pentru că tu, prin modul tău de a fi îi faci să se simt bine. Și asta e ceea ce contează.
Sabina insistă: Nu vreau pantalonii aceștia. Nu sunt frumoasă cu ei.
Eu: Uită-te la mine! Sunt frumoasă acum?
Sabina: Da, ești frumoasă!
Eu: Și sunt îmbrăcată în pijamale. Și vrei să mai știi ceva? Nici nu m-am pieptănat azi. Am părul ciufulit și încâlcit. Dar eu mă simt frumoasă, pentru că eu nu sunt hainele pe care le port. Eu sunt ceea ce fac, ceea ce gândesc. Și de aceea sunt frumoasă tot timpul indiferent cu ce mă îmbrac. Tu ce crezi? Așa în pijamale, acum, nu sunt frumoasă?
Sabina: Ba da, ești frumoasă tot timpul!
Eu: Dar Arianna (n.r. prietena ei foarte bună)? Dacă acum te-ai duce la ea și ar purta pantaloni la fel ca aceștia ai iubi-o în continuare. Ai crede că e frumoasă?
Sabina zâmbește: Da!
Eu: Păi vezi. Zâmbești numai când te gândești la ea. Nici nu ți-ar păsa cu ce e îmbrăcată. Ceea ce îți dorești e doar să fii cu ea.
Sabina se uită la mine cu ochi mari.
Eu continui: Așa ești și tu. Ești frumoasă pentru că așa ești tu, Sabina, prin modul în care te comporți cu ceilalți, prin felul îi care îi faci să se simtă atunci când sunt cu tine, prin inocența ta, spiritul tău jucăuș. Și nu contează cu ce ești îmbrăcată. Nu hainele te fac frumoasă!
Am convins-o atunci să se îmbrace cu acei pantaloni. Erau niște pantaloni normali, gri, cu inimioare roz, nu aveau nimic deosebit. Dar erau cei mai groși pantaloni care îi veneau atunci și afară era frig rău. Așa că trebuia să se îmbrace cu ei. Dar nu acesta este motivul pentru care i-am ținut discursul de mai sus, ci pentru că este adevărat.
Copilul meu trăiește într-o perioadă a realității trunchiate sau chiar falsificate. Internetul, camerele foto disponibile oricui, zecile de filtre care ne fac fața mai fină și ochii albaștri, programele de editare foto, etc toate ne îndepărtează de realitate. Ne prezintă o versiune a noastră și a celor din jur care nu este adevărată în totalitate. Treptat, minciunea este promovată drept adevăr. Și într-o astfel de lume este ușor să te pierzi pe tine, să nu mai știi cine ești sau cine sunt ceilalți. Iar eu vreau ca Sabina să știe cine este, să se iubească pe sine și pe ceilalți fără filtre.
Îmi iubesc prietenii, îi respect pe mulți oameni din jurul meu pentru ceea ce sunt ei și nu pentru cum se îmbracă. Pentru mine sunt oameni frumoși cu adevărat. Și cred că e valabil pentru toți. Relațiile autentice nu se clădesc pe aparențe. Gândiți-vă când v-ați întâlnit ultima oară cu niște prieteni dragi. Cum v-ați simțit în prezența lor? Acum gândiți-vă cum erau îmbrăcați. Ce haine purtau? Ce pantofi? Ce culoare aveau? Sunt sigură că multe dintre aceste detalii nu vi le amintiți. Și asta pentru că ele chiar nu contează.
Nu spun că hainele nu au și ele importanța lor. La un interviu pentru un loc de muncă, da, trebuie să ne îmbrăcăm adecvat sau la un job care are un dress code specific. Însă acesta este un lucru pe care copilul meu îl va învăța ușor. Ce este mult mai greu însă este să învețe să se iubească pe sine, să se aprecieze pentru ceea ce este. Vreau ca ea să își dorească să fie mai bună, să știe mai multe, să rămână curioasă, să învețe mai multe pentru a se ajuta pe ea și pe cei din jurul ei, să iubească viața de zi cu zi și să fie fericită. Să se concentreze pe esență și nu pe aparențe.
Aceasta este misiunea mea și sper să reușesc să o duc la îndeplinire.
Voi ce părere aveți despre această obsesie pentru frumusețe, pentru formă? Cum o înlocuim cu una pentru autenticitate și pentru bunătate ?
Pe aceeași temă puteți citi și: “Mami, ești urâtă!”
1 comment