În urmă cu aproape un an Sabina a descoperit cuvântul “urât”. Mai exact a descoperit puterea celor patru litere. Așa că atunci când nu îi convenea ceva, când se răzvrătea împotriva unei limite impuse de mine îmi spunea: “Ești urâtă!”.
Prima dată când mi-a adresat aceste cuvinte m-am simțit jignită. Am luat-o personal. I-am spus că nu e bine să vorbească așa persoanelor din jurul ei pentru că le rănește, i-am explicat că și cuvintele pot provoca răni, unele chiar mai mari decât loviturile fizice. Atât i-a trebuit! Cu prima ocazie (adică când i-am impus o altă limită pe care nu voia să o respecte) mi-a spus din nou: “Ești urâtă!”. Atunci mi-am dat seama că prima mea abordare a fost greșită. Sau mai degrabă nu a fost suficientă. Am realizat că o astfel de situație are nevoie de două abordări diferite. Așa că am schimbat strategia. Când mi-a spus din nou “Ești urâtă!, eu i-am răspuns calmă și zâmbitoare:
– Nu e adevărat. Eu sunt frumoasă!
Sabina face ochii mari. E surprinsă de răspunsul meu, dar insistă:
– Ba nu, ești urâtă!
– Asta e părerea ta! Eu cred că sunt frumoasă! Și cred că nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mine. Eu sunt frumoasă, asta e părerea mea și așa va fi întotdeauna, îi răspund eu.
Sabina depune armele. Nu mai continuă. Se uită la mine cu un amestec de curiozitate și uimire.
Ca să fiu sinceră și eu eram uimită de cele întâmplate. Era prima dată în 33 de ani când spuneam cu voce tare că sunt frumoasă și m-a luat prin surprindere efectul pe care l-a avut asupra mea. La început am spus-o mai timid. Apoi, când mi-am întărit și completat prima declarație deja credeam cu adevărat în ceea ce spuneam. Și mai ales mă simțeam așa! Atunci am realizat cu adevărat ce putere au cuvintele pe care ni le spunem nouă înșine. Mesajul fusese pentru Sabina însă m-a influențat și pe mine în aceeași măsură sau poate chiar mai mult…
Episodul s-a repetat cu aceleași replici câteva zile mai târziu. De data aceasta eu eram și mai sigură pe mine. Apoi Sabina a renunțat definitiv la această armă. Își pierduse puterea asupra mea.
Asta se întâmpla cu mai mult de jumătate de an în urmă. Apoi, zilele trecute, în parc, Sabina vine la mine și îmi spune că o fetiță din parc i-a spus că este urâtă. Am întrebat-o ce i-a răspuns ea și mi-a zis:
– I-am spus că nu e adevărat, că sunt frumoasă!
– Foarte bine! Acesta este cel mai bun răspuns! Ești foarte frumoasă! Și nimeni nu te poate face să te simți altfel! Tu te cunoști cel mai bine, i-am spus eu.
Cred că este esențial să îi învățăm pe copiii noștri să se prețuiască, să se iubească, să își cunoască potențialul. Este o bază necesară pentru stima de sine și pentru fericirea lor. În plus, astfel le construim armura de care vor avea nevoie în viitor când se vor putea confrunta cu bullying-ul și cu replicile tăioase de care copiii mai mari și adolescenții sunt capabili. Iar cel mai ușor și mai eficient mod de a-i învăța asta este iubindu-ne pe noi înșine. Copiii învață totul de la noi, inclusiv modul în care se raportează la ei înșiși. Părinții care au o relație bună cu ei înșiși, care se apreciază și care se pot uita în oglindă și pot spune fără urmă de îndoială în suflet: Sunt un om bun, Sunt frumoasă/frumos, Sunt deșteaptă/deștept, Sunt curajoasă/curajos, POT să fac asta, etc trebuie să îi învețe și pe copiii lor să se privească astfel. Iar cei care nu au învățat să se iubească pe ei înșiși, acum (mai mult decât oricând), ar trebui să o facă. Beneficiile vor fi duble (triple…), pentru că lecția va ajunge și la copii.
Dar să nu uităm să păstrăm un echilibru. E o mare diferență între stima de sine și infatuare. Iar cea mai sănătoasă imagine de sine se construiește în mod realist, treptat, pe baza faptelor, a modului în care găsim rezolvare la problemele mari și mici ale vieții, pe baza provocărilor și a reușitelor înregistrate. Și e valabil și în cazul copiilor. Fiecare nouă provocare cucerită (un tobogan mai înalt, învățarea literelor, rezolvarea unui puzzle dificil, etc) mai adaugă o cărămidă la temelia stimei de sine.
2 comments