Au trecut doi ani de când mă confesam aici că Sabina (pe atunci 4 ani) mă lovea, uneori, atunci când era foarte furioasă. Și m-am gândit că acum ar fi un moment foarte bun să revin asupra subiectului și să vă povestesc cum au evoluat lucrurile de atunci și dacă strategia mea a funcționat. Scriam atunci că agresivitatea ei provine dintr-o incapacitate de a gestiona emoții puternice și preconizam că în timp, pe măsură ce va fi capabilă să facă față acestor emoții, se vor opri și loviturile. Pentru că puneam violența ei pe seama unei etape normale din dezvoltarea ei emoțională am reacționat tot timpul cu calm și blândețe la aceste episoade. Atunci când se năpustea asupra mea cu mânuțele ei o prindeam de mâini și îi spuneam: “Nu te las să mă lovești”. De cele mai multe ori încercam să o eliberez de toată acea furie inventând un joc și conectându-mă cu ea. Niciodată nu i-am răspuns cu aceeași monedă sau nu am pedepsit-o. Din contră, îi răspundeam cu îmbrățișări și dragoste.
Și pentru că știu că mulți părinți care au citit despre strategia mea au spus că sunt nebună (sau ceva asemănător), că o să mi se urce copilul în cap și o să mă ia la bătaie de-a binelea când o crește mai mare vreau să îi contrazic și să le spun că după doi ani, Sabina nu mai este agresivă atunci când este foarte furioasă. Odată ce a învățat să își gestioneze mai bine furia și nemulțumirea crizele de violență au încetat. Acum, când e foarte furioasă bate din picioare, ridică tonul, se duce în camera ei și (uneori) trântește ușa… Nu e foarte plăcut, dar nici adulții nu reacționează mai bine când sunt foarte furioși și se află într-un mediu sigur care le permite să se elibereze de furie. Mai mult, acum la 6 ani și jumătate, Sabina înțelege ce i se întâmplă și tocmai de aceea face față mai bine tornadelor emoționale.
În urmă cu vreo câteva luni a făcut o criză de furie după ce i-am luat telefonul când timpul alocat pentru desene animate expirase. A început să țipe și să bată din picioare în față mea. Nu aveam o zi prea bună așa că am luat-o la rost:
– De ce țipi și trântești așa picioarele? A expirat timpul pe care l-am stabilit împreună.
– Sunt foarte furioasă, îmi zice ea. Ce vrei să facă cu toată furia asta? Vrei să explodez? Așa mă descarc eu!
Nu i-am mai spus nimic. Am lăsat-o să se descarce. S-a dus în patul din camera ei, a dat un pic din picioare acolo și gata, i-a trecut.
Dar am fost mândră de ea că a înțeles ce simte, de ce se simte așa și mai ales că a știut că trebuie să se descarce.
Dar….
Trebuie să vă mărturisesc că uneori (extrem de rar – cam o dată la un an) nu reușește să se descarce la timp. Să vă povestesc un episod:
După Paște am mers cu ea și cu frățiorul ei la Lidl să îi cumpăr niște hăinuțe lui Nicolas. I-am spus că o să îi cumpăr și ei o jucărie, dacă găsesc. Ea a fost foarte entuziasmată și chiar a vrut să plece mai repede de la locul de joacă ca să îi cumpăr acea jucărie. I-am repetat că e posibil să nu găsim jucării pentru vârsta ei, pentru că în acea săptămână majoritatea produselor sunt pentru bebeluși și copii mici. A părut că a înțeles. Ajunse la Lidl am umplut coșul cu haine pentru frățiorul ei. A început să protesteze că ei nu îi cumpăr nimic și doar frățiorul ei primește lucruri. Am cedat și i-am cumpărat un costum de baie.
După ce am ieșit din magazin a început cu reproșurile: de ce nu i-am cumpărat jucărie, de ce doar Nicolas a primit atâtea lucruri. I-am reamintit că în urmă cu două săptămâni i-am reînnoit garderoba de vară, i-am enumerat cele 3 perechi de încălțăminte achiziționate pentru ea cu doar câteva zile în urmă. Dar era un dialog al surzilor. Nimic nu ajungea la ea. De fapt, furia ei nu era despre jucărie, ci despre frățiorul ei care stă zi de zi cu mine acasă în timp ce ea trebuie să meargă la grădiniță. Era despre avantajele de care beneficiază el, readuse la suprafață de acele cumpărături care îi erau destinate lui în cea mai mare parte. Prin urmare, explicațiile mele se evaporau în eter. De fapt, mai mult o enervau decât să o calmeze. La un moment dat, când furia ei a atins apogeul, mi-a dat o palmă ușoară pe spate. A fost aproape ca o mângâiere, dar a fost dată la nervi și nu am vrut să trec peste această reacție, oricât de ușoară a fost. M-am oprit și i-am spus:
– Nu te las să mă lovești. Știi bine că lovitul este interzis. Înțeleg că ești nervoasă, dar lovitul nu e niciodată o soluție.
Imediat s-a schimbat la față. Se vedea clar că regretă gestul.
– Bine. Lovește-mă și tu atunci, mi-a spus ea.
– Nu. Eu nu o să te lovesc niciodată, orice ai face.
– Lovește-mă!!! Lovește-mă!
– Iubita mea, știu că îți pare rău și vrei să îndrepți lucrurile, dar soluția nu este să te lovesc și eu.
– De ce îmi spui iubita?
– Pentru că te iubesc și așa îți spun eu uneori, când nu îți spun Pisoi, Suflețel, Sabi…
– De ce mă iubești dacă te-am lovit?
– Iubita mea, eu te iubesc tot timpul, orice ai face și orice ai spune.
A tăcut.
– Iartă-mă, te rog, îmi spune ea după un timp.
Vedeam clar că suferă. Îi părea foarte rău pentru gestul ei.
După încă două minute simt că îmi bagă ceva în buzunarul de la spate. Imediat îmi spune:
– Ai ceva în buzunar la spate. Uită-te!
Când m-am uitat, am găsit o floare. Acesta era felul ei de a-mi spune că îi pare rău și că mă iubește.
Acest episod m-a inspirat să scriu acest articol și să revin asupra a ceea ce am scris în urmă cu doi ani pentru că de atunci s-a produs o schimbare ca de la cer la pământ. Pentru mine, crizele de furie de la 3-4 ani și cele de la 6 ani sunt la fel de diferite precum o tornadă și o ploaie de vară. Și dacă este ceva ce am învățat în toți acești ani este că blândețea și dragostea necondiționată sunt cele mai bune antidoturi pentru o criză de furie.
Photo by Liana Mikah on Unsplash
