Odă mamei mele sau despre puterea sacrificiului

Un simplu telefon a schimbat totul. A dat toată viața noastră peste cap, pentru totdeauna. Din cinci am rămas patru, o mamă și trei copii. Am luat-o de la capăt pe un nou drum extrem de anevoios, plin de lipsuri, de temeri și de sacrificii.

Primul cuvânt care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la mama mea este sacrificiu și abia apoi dragoste. Dar cele două sunt strâns legate. Nu se putea unul fără cealaltă. Nu îmi amintesc un moment în care mama să se fi jucat cu mine cu păpușile, să fi stat cu mine pe covor să construim sau să îmi citească o poveste. Dragostea ei pentru noi era altfel. Se exprima în zeci de ore petrecute la serviciu, în bucătărie sau la țară, muncind pe brânci pentru ca noi să avem ce mânca, haine cu care să ne îmbrăcăm și minime rechizite pentru școală.

M-am simțit iubită fără ca mama să mi-o fi spus vreodată, m-am simțit în siguranță, fără să fi primit o asigurare în acest sens din partea ei. Copil fiind, mă uitam la mama și pentru mine făcea cât 10 bărbați puși la un loc, era definiția puterii. Găsea soluție la orice problemă și cu ea lângă mine nu îmi era frică de lume.

Dar mi-a  fost teamă de viață și răsturnările ei de situație. Cea mai mare frică în copilărie a fost să nu rămân orfană. Moartea tatălui meu m-a luat pe nepregătite și am rămas cu impresia că oamenii pe care îi iubesc, cele mai importante ființe din viața mea pot să dispară într-o clipă, pentru totdeauna. Au fost cred că sute de nopți în care îmi opream respirația să mă asigur că o aud pe cea a mamei mele care dormea lângă mine, iar atunci când nu auzeam nimic o prindeam repede în brațe să simt mișcările ritmice ale respirației. Abia atunci mă linișteam.

Dar zbuciumul meu nu a fost nimic pe lângă cel al mamei. Singură, cu un salariu de mizerie, într-un mic orășel de provincie, a avut de crescut trei oameni. Și a reușit! Suntem toți trei foarte bine, capabili să avem grijă de noi și mai ales DE EA.

Timpul a trecut și a lăsat urme adânci în pielea ei și în spiritul ei. Acum a predat armele. Gata, și-a făcut treaba! A crescut trei oameni și a făcut-o foarte bine. Acum poate să plângă! Și știu că atunci când o face nu e pentru nimicurile care o declanșează, ci sunt lacrimi pentru durerile de ieri. Pentru că sincer, în copilărie nu îmi amintesc să o fi văzut plângând. Era un lux pe care nu și-l permitea.

Acum e bunică. E mai slăbită, o dor toate, dar puterea de sacrificiu și capacitatea de a iubi cu toată ființa ei au rămas intacte. O simt și eu, o simte și Sabina!  Mă uit la mama mea și mă simt norocoasă, cu adevărat norocoasă!

Și pentru că nu am găsit o declarație mai elocventă decât cea a Sabinei (3 ani) o să folosesc cuvintele ei: “Ești cea mai perfectă mamă!”

Sursa foto