Ora 3.00 a.m. A doua noapte consecutivă, în circa cinci luni de zile, în care micul cireșar doarme liniștit. A doua mea noapte de odihnă în ultimele cinci luni de zile. Teoretic. Însă, după cum statutează una dintre legile nescrise, dar general valabile ale lui Murphy, dacă lucrurile merg bine undeva, atunci ele merg prost în altă parte.
Iată-mă așadar în plin episod de insomnie, asaltată de mii de întrebări, frământări, autoreproșuri și diverse grade de vinovăție. Nu este primul, însă nici nu au fost prea multe până acum. Doar că de data asta resimt mai puternic acel „Ar fi trebuit să mi dau seama…”. Mai exact, în urma vizitei pediatrice am descoperit că micul cireșar a stagnat ca greutate întreaga lună. Dat fiind că se afla deja la limita inferioară a curbei de creștere, mi-am simțit inima strângându-se. În prima fază am reușit să raționalizez întreaga situație: curbă de creștere mereu în partea inferioară, schimbare de țară, aer, dietă, ieșitul dinților, răceala, tratamentul cu antibiotic încă în curs. Împreună cu medicul am stabilit pașii de urmat în perioada următoare, de la jurnalul alimentar la monitorizarea greutății, la analize specifice. Dar asta era aseară.
Acum gândurile îmi roiesc frenetic și mă simt iar ca la început de drum, când am devenit mamă. Doar că de data asta nu mai am scuza neștiinței de atunci. M-am lăsat amăgită de părerile tuturor că arată mai bine decât când a sosit la bunici, că s-a rotunjit, că are noi gângureli în program, că vrăjește oamenii pe stradă cu zâmbetele-i șăgalnice și ochii de nu-mă-uita. M-am bucurat așa de tare că pentru câteva săptămâni nu a trebuit să mai fac meniuri de două mese și două gustări pe zi încât nu m-am mai preocupat de gramaje, de regula celor 3 zile. Am îmbrățișat convingerile și experiențelor altora, care au crescut la rândul lor copii, fericită că am în sfârșit niște repere. M-am lăsat prinsă în mrejele ideii de vacanță, a ajutorului pe care nu l-am avut până acum, a libertății de a face duș liniștită, a timpului pe care să îl dedic mai mult amândurora, în egală măsură. Mă simt înnecată în valuri de vinovăție, că am cedat vanității de mamă și nu mi-am mai „văzut” cu adevărat copilul, că am profitat de prezența altora pentru a lua o pauză de la responsabilitatea de părinte, că mi-a fost comod așa…
Pauză de alăptat. Și de meditat, în timp ce îmi mângâi pruncul. Pe măsură ce îmi rumeg amarul, încep să raționalizez emoționalul și să mă simt un om mic și egoist. Căci copilul meu are o problemă, iar eu stau și îmi analizez culpele. Nu sunt, nu am fost și nici nu voi fi vreodată o mamă model, am acceptat demult că nu am cum să le fac sau știu pe toate, că voi da cu capul de zece praguri până voi nimeri o ușă, însă tot mă simt oarecum tributară stereotipului acela de „mama știe”. Ei bine, mama asta nu prea știe. Însă este dispusă să învețe. Iar experiența asta a fost o lecție.
Așa că îmi asum responsabilitatea, îmi înghit amăreala vinei care va rămâne ca notă de fundal în perioada următoare și mă concentrez pe ziua care tocmai mijește. Apoi îmi dau seama că după trei ceasuri de insomnie activă parcă îmi este cam somn și calculez că aș mai avea un ceas de odihnă, suficient cât să mă trezesc năucă și cu capsa pusă până după al doilea espresso. Nu că ar fi vreo diferență față de ultimele cinci luni de zile, mă consolez singură, dar, deocamdată cel puțin, mai bine dispusă.
