Nu știu alții cum sunt, dar eu una m-am simțit mereu bine în pielea mea și, implicit, am cultivat cu plăcere propria-mi companie. Poate tocmai de aceea una dintre cele mai mari provocări în viața mea de părinte a fost senzația de invadare a intimității, atât personale, cât și de cuplu. Toate ritualurile și tabieturile mi-au fost date peste cap, iar timpul meu, cu mine ca persoană și cu mine ca parteneră într-un cuplu, a devenit timpul ei și, apoi, al lor. Am trecut prin sentimente de frustrare, de egoism, de vinovăție, de remușcare, probabil și altele pe care nu mi le mai amintesc. Evident, unele zile ne încearcă mai mult decât altele, iar episodul de față, pe care îl încadrez în categoria râd-ca-să-nu-plâng, surprinde una dintre situațiile tipice în care se poate regăsi un părinte.
În preajma sărbătorilor de iarnă minunea mea de fată zglobie și solară reușește să prindă ceva virus pe la grădiniță; nimic grav, doar suficient cât să prezinte niște simptome cu care ne înmoaie sufletele și conștiința (că deh, nu o să îi stricăm sărbătorile de iarnă permițând bolii să se agraveze) și să anticipăm vacanța de iarnă, cu o săptămână.
Asemeni oricărei schimbări, oricât de mărunte, ne ia câteva zile să ne adaptăm programele și ceasurile biologice unii la alții, căci conviețuirea ceas de ceas și zi de zi este diferită față de cea de week-end. Evident, nevoia de reașezare a lucrurilor o resimt eu, căci cuplul meu de cireșari (ambii fiind născuți în luna iunie) este cum nu se poate mai fericit. Ea îl mângâie și pupă neîncetat (pe furiș, evident, sătulă fiind de predicile mele cu transmiterea microbilor), îi ia jucăriile ca să îi arate cum ar trebui să se joace, iar el…o lasă, zâmbindu-i larg și fără dinți, fermecat de prezența ei de când deschide ochii până îl răpune oboseala. După vreo două-trei zile mă simt chiar mândră de mine, reușisem să valsez, mai cu poticneli ce-i drept, printre aerosoli, runde de gătit, sesiuni de joacă și pictat, munci titanice de adormit doi copii cu orare de somn diferite și așa mai departe.
În tot acest sistem de organizare un singur lucru îmi mai dă bătăi de cap: mersul la toaletă. Mda, pare foarte amuzant, dar când rămâi singur acasă cu doi copii mici chiar și acest fapt banal devine o aventură complexă. Trebuie să iei în considerare nivelul de urgență, să previzionezi durata staționării, să raționalizezi cele zece scenarii de tipul televizorului tras în cap (că doar cine mai ține drob de sare pe dulap în zilele noastre!) sau a ușii care se blochează automat și te ține prizonier în baie, departe de ei (deși încuietoarea nu mai prea funcționează, după ultimele luni de experimente de închis/deschis, închis/deschis, închis/deschis).
În cazul de față situația se prezenta astfel: un bebeluș agitat adormit după o jumătate de oră de mârâit-mormăit, o fetiță liniștită uitându-se cuminte, pentru a mia oară, la Florens (varianta personalizată a altfel banulului film Disney cunoscut drept „Frozen”) și o mamă chinuită de o nevoie fiziologică îndelung amânată. Evaluând cu un ochi nesigur situația, decid că riscul de a-i lăsa împreună nesupravegheați, și, mai ales, de a trebui să ies în fugă din baie din cauza urletelor lui, sunt mai mari decât acela de a-l căra după mine. Pe cale de consecință, îmi informez fata că merg până la baie, unde nu voi sta mult, și îl voi lua și pe bebe, astfel încât să se poată uita liniștită la Elsa. Răspunsul ei promp și laconic „Bine, Diana”, îmi dă avânt, așa că înhaț leagănul în care doarme pruncul și, suspinând ușurată, mă baricadez în baie, cu el cu tot. Dar, ca de obicei atunci cînd ai impresia că lucrurile merg așa cum le-ai planificat, mai ales în ceea ce privește copiii, realitatea vieții de părinte își face simțită prezența. Un scîrțâit ușor de clanță apăsată mă face să încremenesc, asemeni lui Scrat, veverița din Ice Age. O voce suavă se aude ușor:
– Diana, ce faci acolo?
Eu, șoptind gâtuită:
– Ari, ți-am spus doar că am nevoie puțin la toaletă. Stai liniștită, te rog, pe canapea, ies imediat.
Pașii ei mărunți se aud îndepărtându-se, iar eu răsuflu ușurată. Preț de cinci secunde, căci ușa se deschide brusc și larg, iar din prag mă fixează doi ochi migdalați și deciși, de sub o coamă blondă, cam încâlcită. Fără un cuvânt intră în baie și mă ia în brațe.
Prea surprinsă să mai am vreo altă reacție, întreb prostește:
– Ari, ce faci?
– Te țin, să nu cazi, vine răspunsul ei candid.
– Poftim?
– Cum mă ții tu pe mine, când nu am colac.
Între râs și plâns îi mulțumesc frumos și reușesc să îi explic, șoptit, că sunt în siguranță și poate să plece. Surprinzător, mă ascultă; ba chiar trage și ușa după ea. Nici nu apuc să respir că reapare. Zâmbitoare și cu o carte groasă de povești, pe care abia o ține în ambele mâini. Pășește senină pe lângă mine, își aranjează taburetul cu două trepte pe care îl folosește prin baie și se așează tacticoasă, cu cartea deschisă pe genunchi.
Șoptesc, pierită:
– Ari, ce faci???
– Îți țin companie, îmi zâmbește ea dulce și mulțumită.
Gata, neuronii mei s-au dat bătuți, nu mai formulează niciun gând coerent. Ea începe să citească cu voce tare, adică interpretează paginile desenate, trecând nonșalant de la pădurea colorată a lui Bambi la sirena Ariel și vrăjitoarea cea rea pe care o urmărește lupul cel rău. Mie imi vâjâie urechile, mă podidește un râs-plâns isteric, însă reușesc doar să o șâșâi, speriată că în orice clipă babyboy urmează să deschidă și el ochii. Remarc ușurată că a ajuns la finalul cărții, când văd că o ia de la capăt. Stop joc, nu mai pot! Tocmai când sunt pe punctul de a-mi pierde ultima rămășiță de răbdare și de a răbufni, o văd că ciulește urechile, se ridică cu viteza luminii, trântind cartea pe taburet și o zbughește din baie.
În sfârșit, creierul mi se limpezește și motivul îmi răsună în urechi: Let it go, let it go/ Can’t hold it back anymore/ Let it go, let it go/ Turn away and slam the door…Moment în care îmi dau seama că ne desparte într-adevăr o ușă, chiar și întredeschisă, înalț o rugă de mulțumire zeului Disney, jur recunoștință eternă Reginei Elsa și îmi închei rapid socotelile cu chemările naturii. Tocmai la țanc, căci mă trezesc holbându-mă în ochii de nu-mă-uita ai lui babyboy, care-și întinde mâinile grăsune către mine zâmbind gingival și cerând să fie luat în brațe. Interesantă sincronizare, îmi zic și simt cum prinde contur o nouă certitudine: dacă vreau să rezist în aventura asta de dublă părinteală voi avea nevoie de strategii creative, dar terre-a-terre. Primul pas: un lăcătuș care să-mi repare încuietorile la toate ușile din casă!
