(Acesta este un guest post scris de Octavia pentru Jurnal de părinte. Octavia locuiește în Anglia de aproape trei ani și este mama a doi copii Victor (7 ani) și Nastasia (5 ani)).
Dragă doamnă May,
La începutul anului școlar, băiețelul meu, Victor, a fost ales reprezentantul clasei în consiliul școlii la care învață de aproape doi ani. Funcția primită nu e chiar ușoară, el fiind mereu cel care va vorbi și va rezolva problemele colegilor săi, va duce mai departe, către profesori, dorințele sau nemulțumirile din interiorul clasei. În anul lui sunt copii din peste 5, 6 țări, englezi, indieni, pakistanezi, polonezi, lituaniei, români, poate și alte naționalități. Ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu copilul nostru, dar și de unde până unde chiar el a fost ales, l-am întrebat care a fost procedura de vot. Victor mi-a spus că fiecare copil trebuie să aleagă pe cineva care să le reperezinte interesele (!) în consiliul școlii, dar cineva care întrunește trei condiții esențiale: nu se comportă prostește ( silly), este foarte sensibil (sensibly în limba engleză poate caracteriza pe cineva care este matur și atent, nu este ignorant cu ceilalți sau cu ce se întâmplă în jurul său) și reușește să-și facă temele și sarcinile școlare independent.
Mă rog, așa stând lucrurile și, dacă chiar așa l-au văzut cei peste 20 de copii pe Victor, nu pot să spun decât că mă bucur, mai ales că la mijloc a fost și criterilul sensibilității, lucru la care eu țin foarte mult în dezvoltarea copiilor mei, mult mai mult decât competitivitatea pentru note, trofee sau premii, care chiar nu ne interesează, deși, după spusele învățătorilor lui, el este printre cei mai buni. Spun asta doar ca să arăt părinților care pun presiune pe copii, că oricât de mult ar încerca, dragul de școală și carte nu se face cu forța, că fiecare copil are un har al lui, iar realizările școlare nu sunt relevante pentru valoarea lui umană.
Vom înceta să urâm când vom fi din nou copii
Cu toate acestea, nu despre Victor este vorba în cele ce voi scrie, ci despre ce trăim cu toții în zilele de astăzi, plaga, boala, râia societăților noastre modern și tehnologizate, și anume, segregarea. Da, despre ea și despre rasism, xenofobie și catalogarea celuilalt după rasă, sex, naționalitate. Despre ceea ce distinsa doamna May, prim-ministru al Marii Britanii numea ca fiind acte de responsabilitate socială prin declarațiile ei înspăimântătoare, care sună cam așa: ,,…haideți, să facem o țară minunată noi, toți cei care am vrut plecarea din Uniunea Europeană, noi cei care avem o șansa la o generație de a construi și de a face din Brexit un success”. Pe lângă că ți se ridică părul măciucă când o auzi, mai vine și completarea ,,pentru poporul britanic”. Trecem și peste asta pentru că nici macar despre cum stau lucrurile în UK cu poporul britanc și cu migrația nu este vorba. ,,Dar despre ce? veți zice.
Este vorba despre ceea ce draga doamna May a uitat și nu a învățat niciodată, anume că ar trebui să mai fim copii măcar pentru o zi, ca să ne aducem aminte că valoarea umană nu are țară și nici rasă, nu se pune într-o palmă de pământ, nu se scrie pe hartă și nici în cifre și legi. Doamna May nu va pricepe niciodată ceea ce copiii știu deja, pentru că încă nu a murit în ei bunătatea aceea naturală pe care noi toți am pus-o în genți prăfuite.
Așadar, dragă doamnă May, nu despre noi este vorba, nici despre copilul meu, să presupunem că pe acel copil îl chemă Henry sau Rosak, sau cum vrei tu, nici despre nici un copil din lumea asta, în afară de cel universal, dintr-o țară X, un copil bun și normal, capabil și inteligent, sensibil și altruist, pe care alți copii îl aleg din dragoste și apreciere, fără să-i verifice pașaportul sau visa de ședere.
În vremuri tulburi, în care și cele mai mari sisteme democratice, cum este cel englezesc prin excelență, pot cădea în plasa populismului ieftin, al minciunii și urii, acei copii v-au dat și ne-au dat o lecție sinceră și onestă, ei nu s-au gândit nici o secundă că acel copil este din țara X, că habar nu avea limba engleză cand a apărut în clasa lor, că nu este ,,british”, european sau nu. Despre el este vorba, dragă doamnă May, dar și despre oamenii aceia mici și nebăgați în seamă, care nu se uită la culoarea pielii, nu te controlează la pașaport și la conturi ca să-ți dea girul încrederii. Ei știu instinctiv, după ceea ce le spunea inima lor mică, că omul acela e colegul lor, prietenul lor, are niște calități, merită să fie printre ei, țin la el și îl înconjoară cu aprecierea lor.
Poate fi vorba despre oricare dintre noi, de altfel, despre fiecare om care ar trebui să fie acolo unde este apreciat și valorizat, unde merită și unde poate înflori, dar care, totuși nu este, sau nu este lăsat să fie. Este vorba despre toți acei oameni care, de pretutideni, au construit civilizații, au descoperit medicamente, vaccinuri sau au inventat tehnologii uimitoare, au construit școli, spitale, au murit în războaiele altora. Oamenii aceia fără nici o naționalitate pentru care, în fiecare zi, ar trebui să spuneți un mulțumesc, doamnă prim-ministru.
Despre ei este vorba, dragi părinți, până la urmă, despre copiii noștri care se nasc toleranți, se iubesc, se respectă, dar pe care noi îi pervertim și îi târâm în mocirla orgoliilor noastre mici, a răutății. Copiii noștri pe care îi învățăm că societatea, țara, religia, sunt ale noastre exclusiv și sunt cele mai bune, iar restul, tot ce e altfel, ne e dușman. Așa cum am văzut recent cazul copilului cu ADHD împotriva căruia adulții și-au instigat proprii copii, tot așa discursul rasial atinge culmea urii și a fricii de celalalt.
Așadar, nu pot să închei decât cu un citat dintr-un autor drag mie, cu care la fel de mult drag l-aș recomanda tuturor. Nu de puține ori îmi răsună în cap, cu tristețe, ceea ce Jean- Jack Rousseau spunea foarte frumos : ,,…oamenii se nasc buni, dar societatea îi strică….”.
Mai mult decât adevărat și astăzi în lumea noastră strâmbă, în care niște copii trebuie să ne amintească zi de zi că ne comportăm brutal, violent, nedrept, că judecăm încă prin culoarea pielii, prin orientarea lui sexuală sau religioasă, că, tocmai în secolul ăsta, am ajuns să ne urâm atât de mult, să punem din nou granițe de sârmă ghimpată între noi și frica stăpân.
Foto: Arhiva personală
