Părinte în Anglia: Despre o școală fără note, cultul femeii puternice și viața după Brexit

Octavia și Bogdan sunt amândoi jurnaliști. S-au cunoscut în facultate, iar drumurile lor au continuat împreună prin redacțiile din presa ieșeană. Apoi au venit cei doi copii, Victor (7 ani) și Nastasia (5 ani), iar întreaga familie a trebuit să trăiască de pe urma unui singur salariu de jurnalist. O sarcină grea în România, și mai ales în Iași. Decizia de a pleca nu a fost ușoară, dar a fost singura opțiune pentru binele familiei. Mai întâi a plecat Bogdan în 2013, iar după un an l-au urmat și Octavia cu Victor și Nastasia. S-au adaptat repede, iar acum Anglia e casa lor. “Un om poate fi fericit și liber oriunde în lume, atât timp cât crede în universalitatea naturii umane, nu în limitarea ei în spaţiul unei hărţi”, spune atât de frumos Octavia. Le place mult în Anglia, le place sistemul lor de educație (primar) fără competiție și note, sălile lor de clasă simple, cu materiale care îi apropie pe copii de natură, societatea britanică și cultul ei pentru femeia puternică și le plac și englezii pe care îi vad ca pe niște oameni profesioniști, zâmbitori și modești. Pentru întreaga poveste îi dau cuvântul Octaviei:

Primul impact cu Anglia:  Am plecat din România în iarna anului 2014. Menţionez că era iarnă pentru dramatismul povestirii, pitorescul situaţiilor, tipic româneşti. Aşadar, am pornit la drum eu, mama mea şi cei doi copii, Victor şi Nastasia, toţi îngrămădiţi într-un tren de noapte, în care un bărbat beat ne-a cântat manele tot drumul până la Bucureşti, am ascultat înjurături şi am îndurate toate situaţiile jenante până la capăt, neştiind că mai avem de înfruntat un avion întârziat, o pistă de aeroport înzăpezită și o Mare Britanie peste care plana o perdea de nori negri ca Iadul, de nu am văzut unde aterizăm decât atunci când a pus avionul roţile pe pistă. Aşadar, după ce treci peste asta, nici nu mai contează unde ajungi, primele impresii despre Anglia fiind deja în ceaţă, în orice caz aveam impresia că am păşit pe Tărâmul Făgăduinţei. Spun asta deoarece plecarea noastră fusese stabilită în urmă cu un an şi ceva, după alţi ani în care ne-am tot codit să facem faţă avalanşei de datorii, cheltuieli zilnice, rate. După ce am realizat că ne-am cam împotmolit rău de tot, că jobul din presă al soţului meu nu ne asigura nici traiul zilnic, că eu nu puteam munci deoarece aveam doi copii mici de crescut şi, oricum, chiar dacă munceam, salariul nu ne ajungea nici de pe o săptămână pe alta, că deja părinţii ne ajutaseră nepermis de mult, l-am auzit pe soţul meu că-mi zice într-o bună zi: ,,Eu plec in Anglia, la unchiul meu’’. Cam aşa a pornit tot, deşi mie mi se pare că au trecut zeci de ani de la acea zi, văd că, totuşi, copiii mei tot mici sunt, la vârsta plecării fiind şi mai mici: Victor nu împlinise şase ani, iar Nastasia făcea aproape patru. Şi aşa, a plecat soţul meu, Bogdan.  Am rămas eu singură cu copiii, m-am luptat cu de toate timp de un an, dar apoi ne-am reunit şi acum suntem aici împreună.

Despre procesul de adaptare: Faptul că Victor şi Nastasia erau mici la momentul plecării a fost un mare avantaj. Toată lumea ne-a sfătuit să plecăm cu ei când sunt la vârsta asta pentru că, odată cu creşterea lor, se dezvoltă şi ataşamentul faţă de un anumit loc, îşi fac prieteni, relaţii, mutarea fiind o traumă prea mare. Deşi nu credeam, am întâlnit multe familii de români care efectiv nu şi-au putut adapta în UK copilul deja adolescent, fiind nevoiţi să se despartă şi să-l trimită înapoi în mediul în care a crescut în România. Astfel, în afară de micile frici şi necunoscute de la tot pasul, Victor si Nastasia s-au acomodat foarte repede, şi-au făcut prieteni, mai ales la şcoală. În cei aproape doi ani de când am plecat din Iaşi, nu m-au întrebat decât de câteva ori de casă, de căţeii noştri, de tăpşanul de lângă curte. Cred că asta e poate şi regretul pe care eu îl transmit lor, pentru că, dacă am vreo unul, singurul care îmi vine în minte e universul din casă şi din jurul casei mele, câţiva oameni dragi, cei trei câini şi pisicile mele, curtea, vişinul din faţa casei, via, liliacul, coacăzele mele din care făceam o grămadă de dulceaţă şi… cam atât. Deşi ştiu că nu sună bine, nu mi-e dor de Iaşi, de ţară, nu am sentimente de regret şi nu mă doboară patriotismele. Chiar pot susţine cu tărie că un om poate fi fericit și liber oriunde în lume, atât timp cât crede în universalitatea naturii umane, nu în limitarea ei în spaţiul unei hărţi. Acum, Anglia, este locul familiei noastre şi ştiu că nu greşesc. E doar o părere personală şi, cu cât trece timpul, dar mai ales văzând evenimentele din ultimele luni din UK, cred şi mai mult naţionalismele, barierele rasiale şi părerile cum că fiecare trebuie să trăiască acolo unde s-a născut nu aduc decât un lung şir de nedreptăţi, crime şi acte de rasism.

Southend Central, statiune populara de pe coasa de Est.

Despre o școală fără competiție, premii sau note. După un an şi ceva în Anglia, atât eu cât şi soţul meu, am ajuns la concluzia că şcoala copiilor e cel mai bun şi firesc lucru cu care am luat contact aici. Spun asta, deoarece, accesul copiilor se face foarte uşor, după o simplă cerere la primărie şi un aviz pentru şcoala pentru care ai optat. Astfel, cel care a intrat primul, direct în clasa I (Year One) a fost Victor. Practic el a începul clasa întai la vîrsta de cinci ani şi nouă luni, la jumătatea anului şcolar. Asta nu l-a împiedicat să recupereze foarte rapid ceea ce colegii lui ştiau deja, să vorbească în limba engleză foarte bine, acum fiind deja unul din cei mai buni scriitori din clasa lui, aşa cum învăţătoarea ne-a spus în repetate rânduri. Bineînţeles că lucrurile acestea îţi dau o satisfacţie aparte, te motivează şi sunt o garanţie că am făcut alegerea bună.

Ca şi în România, fraţii sunt înscrişi automat la aceeaşi unitate de învăţămînt. În luna în care Victor a intrat în anul doi, Nastasia a început anul pregătitor sau Reception Year aici, un an de şcoală în care baza se pune pe joc şi joacă, pe dobândirea calităţilor socio-umane şi de grup, pe cunoaştere, socializare, dezvoltarea aptitudinilor fizice, imaginaţie, auto-valorizare, cunoştinţe de limbă şi matematică. Ce am observat diferit faţă de sistemul românesc e accentul pus pe cooperare între copii, lucrul practic cu mainile (au o masa de joacă cu diferite materiale, cum ar fi spuma de ras, jeleu, făină, nisip, plastilina ), cărţi şi lectură. Eu am vazut asta în România, dar doar la sistemul Waldorf. M-a mirat, de asemenea, că deşi nu ştiau să citească li se pune câte o carte în ghiozdan. De fapt, cartea este pentru părinţi, ei sunt cei datori să citească copilului zilnic.

Sistemul este foarte diferit de cel românesc, la vremea când eu am învăţat, dintr-o perspectivă hotărâtoare, care pentru mine a fost şi este unul din motivele pentru care am plecat din România: nu există clasamente, nu există competiţie, nu există premii sau note, dar la final de an primeşti un raport detaliat despre evoluţia copilului. Acum ma refer la ciclul primar, mai tîrziu lucrurile stau diferit, dar noi nu am experimentat încă. Astfel, ceea ce am observat şi m-a bucurat a fost metoda încurajării copilului, uneori pînă la obsesie, motivarea permanentă, împingerea copilului spre atingerea limitelor lui ascunse (deviza şcolii noastre, Quary Hill Academy, este ,,Aim High, Fly High!’’), dar mai ales, convieţuirea după cele trei ,,magic words’’: ,,Thank you!, Sorry!, Please!’’. Bineînţeles că englezii nu or fi fost aşa de sute de ani, dar ei au investit mult în educaţie în ultimele decenii. Chiar vorbeam cu un coleg englez ce mult a evoluat educaţia şi la ei, cu 40 de ani îm urmă, spre exemplu pedepsele corporale în şcoli fiind acceptate, iar astăzi primesc medalii nu doar învingătorii, ci şi cei învinşi.

Descriind toate acestea îmi dau seama cît de subiectivă sunt, pentru că, de fapt, cele de mai sus sunt dorinţele mele ascunse, credinţa mea într-un alt fel de sistem de educaţie, apropiat de tipul Waldorf, Montessori, bazat pe valori umane şi nu pe clasamente, încurajări şi nu umilinţe. Ceea ce mi se pare şocant este că mulţi părinţi din România nu sunt mulţumiţi de sistemul englezesc, afirmând că cel românesc e mai bun (nu stiu ce înseamnă mai bun, cu siguranţă pentru unii volumul temelor reprezintă o valoare). Din punctul meu de vedere, total greşit, deoarece dacă mă refer doar la scris şi citit, băiatul meu a învăţat la şapte ani să scrie şi să citească, să adune cifre, fără bastonaşe, linii, puncte, fără teme şi ore de pregătire particulară. Dar astea nu sunt un reper al educaţiei de calitate, bineinţeles.

Ca aspect exterior, clădirile şcolilor arată diferit de ale noastre, multe sunt doar cu un singur nivel, clasele nu sunt înpopoţonate cu tot felul de planşe şi poze din desene animate ridicole, există o tendinţă spre materiale din lemn, pânză, spre simplitate, cât mai aproape de natură. Spre exemplu, Nastasia creşte în clasă melci şi omizi, au acvarii şi tot felul de plante, primesc seminţe pe care trebuie să le crească acasă. O minune!

Şi să nu uit, un alt plus unde am răsuflat uşurată: nu au serbări şcolare, nu am auzit copii recitând poezii stupide la final de an, profesorii nu primesc nici o floare, nu ai voie să contribui cu nimic la achiziţionarea nici măcar a unui creion pentru clasă, copiii mai săraci sunt susţinuţi de şcoală pentru anumite excursii plătite, nimeni nu rămâne pe dinafară, există un respect pentru simplitate în tot şi toate.

Mai mult, un miracol e cum reuşesc ei să integreze în sistem copii din peste 40 de ţări. Va imaginaţi asta în România? Bineinţeles că nu. E absolut fenomenal să armonizezi 40 de limbi, 40 de culturi, 40 de modalităţi diferite de trai. În opoziţie, chiar acum câteva zile am citit că la Constanţa au venit nişte familii de sirieni cu copii mici, fapt care a cauzat mari probleme inspectoratului școlar pentru că cei de acolo nu ştiu unde şi cum să-i înscrie pe acei copii, cum să-i integreze în sistemul de educaţie. Dar aici sta la bază şi tradiţia multiculturalismului din Anglia, de aceea comparaţiile sunt inutile. Spre exemplu, o dovada că ei încearcă să apropie culturile este că, săptămâna viitoare, Victor va avea de vorbit la şcoală despre România.

Femei si copii, statuie din Basildon, Essex

Un cult al femeii puternice

A fi părinte aici e cu totul diferit de România. În primul rând pentru că statutul femeii e altul, mamele sunt foarte respectate, copiii chiar au drepturi, asistenţa socială e vigilentă. Nu spun că nu se fac greşeli, abuzuri, că nu există violenţă conjugală sau chiar mai rău, crime. Dar legea apără femeia şi copilul, în societate femeile sunt egale cu bărbaţii, există un cult al femeii puternice, dar cred ca asta vine din tradiţia lor monarhică, de implicarea activă a femeilor în războaie. Dacă ne uitam doar de la regina Victoria înspre prezent, putem observa cât de valorificate au fost modelele feminine, iar acum simbolul Angliei e totuși Elisabeta a II-a, noul prim-ministru e iarăşi o femeie. Impresionată de rolul privilegiat al femeii în societatea engleză, chiar am zis că voi face o colecţie de fotografii cu statui reprezentând femei. Londra, dar şi alte oraşe din UK, sunt pline de astfel de statui, reprezentând femei cu copii în braţe. Dar nu doar atât, pentru că, în cealaltă mână, ce credeţi că ţine mama, femeia: o armă de luptă. Asta spune ceva, nu?

Cum sunt susținuți financiar părinții: Trecând peste istorie, ca părinte în UK e mult mai uşor decît la noi pentru că statul a implementat zeci de programe de ajutor pentru părinţi, pentru mame singure, taţi singuri, părinţi cu disabilităţi, etc. În mare, există alocaţia pentru copii, de 80 de lire pe lună pentru primul copil şi 50 pentru ceilalţi, Maternity Allowence (un fel de indemnizaţie pentru creşterea copilului la noi) care diferă în funcție de contribuţia avută, dar pentru un părinte care a lucrat cu minimum pe economie se ridică la 500 lire lunar. Pentru familii, dacă un părinte lucrează poţi lua şi Work Tax Credit şi Child Tax Credit. Din acest an, Child Tax Credit nu se mai acordă de la doi copii în sus. Cred ca asta a nemulţumit mulţi englezi, în general, famiile lor fiind compuse din 3,4 sau chiar mai mulţi copii. O particularitate o reprezintă şi avantajul ajutorului financiar substanţial pentru părintele singur, firesc de altfel, ceea ce a născut şi multe practici imorale, să zicem, cum ar fi divorţul formal. Oricum, chiar dacă nu a lucrat, părintele beneficiază de sprijin financiar, neputând ajunge în situaţii disperate de abuz şi pierderea demnităţii, cum am tot auzit pe la noi. Toate informaţiile pot fi obţinute de părinţii care solicită ajutor în sediile JobCenter sau de pe siteul HMRC (Her Majesty Revenue and Custum).

Tamisa, lângă casă, în Grays.

Dacă părintele lucrează situaţia e mai complicată, pentru că aici moda bunicilor care cresc nepoţi nu e o practică naţională. Chiar dacă cel mic e la şcoala (programul zilnic al şcolarului e de la 9.00 am la 15.15 pm) tot ai nevoie de cineva să te ajute. Multe femeie apelează la cunoştinţe, vecine, prietene, care, contra unor sume modice sau nu (pot fi chiar si 20 de lire pe zi!), te pot ajuta cu dusul şi adusul copilului de la şcoală. Pentru cei mici-mici, de la doi ani, există nursery, dar e de doar c\teva ore, trei sau patru, deci asta nu dă şansa unui părinte să lucreze. Apropo de angajatori, toleranţa lor e cea prevazută în contract, strict. Nu prea acceptă nimeni să lipseşti doar pentru că ai copil, deci fiecare se descurcă cum poate, de regulă foarte greu. Imigranţii, ca şi noi, au găsit metoda bunica adusă din ţară, dar şi asta e relativă, pentru ca nu toţi au norocul meu, de exemplu, unde mama mea stă în permanenţă cu noi. Astfel, şi aici, un părinte e cel care stă acasă mai tot timpul, ani la rand.

În cazul în care mama nu este angajată cu contract direct la locul de muncă, dar lucreaza printr-o agenţie de plasare a forţei de muncă, compania nu are nici o obligaţie să te ţină dacă eşti însărcinată şi nu mai poţi face faţă ritmului sau cerinţelor. Chiar acum câteva săptămâni, o colegă de ale mele, dar care lucra printr-o agenţie, nu a mai fost chemată la serviciu, după ce, însărcinată fiind, şi-a luat cam multe zile libere. Asta e! Nu poţi acuza compania, dar nici agenţia, cea din urmă fiind oarecum obligată să-ţi găsească alt loc de muncă, dar care, la fel, poate spune oricând că nu are nimic disponibil momentan şi gata.

Purflet, Essex

Despre englezi și viața de imigrant înainte și după Brexit: Încă din primele zile de când pui piciorul în UK, stilul de viaţă englezesc te frapează. Ţin să precizez că sunt diferenţe mari între Londra şi alte oraşe, regiuni, oraşele. Spre exemplu, am lucrat în centrul Londrei trei luni şi încă mi-e foarte dor de viața de acolo, noi fiind stabiliţi într-un orăşel din Essex, Grays, aparținând de Thurrock Council (judet, sa zicem). Amuzant oricum, după Brexit am aflat şi văzut(!) Thurrock este printre cele mai sărace, rasiste şi eurosceptice din Anglia. Ştiu că e ciudat, dar chiar nu sesizasem rasismul înainte, acum da. Chiar în compania în care lucrez acum lucrurile s-au schimbat. De exemplu, de unde baiatul care ieri era un respectat team-leader, care muncea de la cinci dimineaţa şi extra-time oricând, a devenit ,,polonezul ăla’’, plus comentarii de genul că fiecare ar trebui să stea în ţara în care s-a născut. E ciudat să auzi asta de la un englez, prin tradiţie colonizatori prin toate zările. Menţionez că auzi asta aici, dar am auzit comentarii rasiste şi din alte locuri mai cu ştaif. Cu toate acestea, Londra, doar la 30 de minute de mers cu trenul, ţine ştacheta multiculturalismului, e o minune în sine, o speranţa că toleranţa, convieţuirea cu orice om de orice rasă e posibilă, e chiar un succes. A se vedea şi poziţia Londrei după Brexit, mulţi londonezi, în frunte cu primarul Sadiq Khan, opunîndu-se ieşirii din Uniunea Europeană. Drept vorbind, acolo nu contează că eşti negru, alb, gay, bisexual, orice este acceptat, dar, totuşi, cu mult respect faţă de valoarea omului în sine.

“Dacă nu ne vor iubi, măcar ne vor cunoaşte mai bine”. 

Ca o concluzie, englezii sunt, cu adevărat, oameni aparte. Eu , personal, îi apreciez foarte mult pentru seriozitatea cu care lucrează, pentru lipsa lui ,,lasă, mă, că merge şi aşa’’, chiar nu am auzit asta aici, sunt foarte responsabili şi obsedaţi de reguli şi legea le e şi mamă şi tată, sunt foarte modeşti în vestimentaţie şi nu epatează cu nimic. Chiar dacă au în cont zeci de mii de lire, relaţia între oameni nu suferă din pricina asta. Îmi place că ştiu să fie foarte calmi, ştiu să zâmbească la orice şi oricui şi îşi învaţă şi copiii aşa, sunt foarte liberi şi nu au prejudecaţi. Îmi place Londra pentru că acolo e adunată toată arta şi cultura lumii, pentru parcurile ei, pentru minunea de a nu mai reprezenta nimic ciudat şi de blamat atunci cand spui că eşti homosexual sau ateu, de fapt de a elimina toate cutumele şi credinţele religioase idioate, tradiţiile depăşite. Bineînţeles, este cumva şi un paradox pentru că pe acest teren se duce şi o luptă nevăzută cu comunităţile religioase care, din păcate, nu reuşesc sa înţeleagă rolul toleranţei în lume.

Ce aş avea de reproşat englezilor este, mai ales în aceste timpuri, o încremenire în nostalgiile lor de imperialişti, o supraapreciere a calităţilor, dar şi o totală necunoaştere a celor care deja, de voie sau nevoie, le sunt vecini, colegi, amici, mai precis noi, est-europenii. Pentru unii englezi de rând, Europa nu reprezintă decât marile puteri Franţa, Germania, Grecia, cel mult, pentru că pe acolo se bronzează vara, Spania că aici s-au retras pensionarii lor să trăiască bine merci graţie facilităţilor date de apartenenţa la UE, Italia pentru vacanţe şi mâncare bună şi…cam atât. Estul Europei e pentru mulţi o necunoscută, un ghimpe în spate, cum s-a şi văzut în campaniile dinainte de Brexit. În final, cred ca vor reuşi să înţeleagă şi dacă nu ne vor iubi, măcar ne vor cunoaşte mai bine. Şi nu cred că vor avea de pierdut, dimpotrivă.

Multumesc mult, Octavia!

Pe aceeași temă puteți citi și:

Părinte în America: Despre o naștere de 15.000 de dolari, viața în aer liber și visul american

Părinte în Irlanda de Nord: Despre un stil de parenatin (prea) relaxat și alte lucruri suprinzătoare

Părinte în Germania! Despre naștere, permisul de stilou și un program de somn pentru părinți

Părinte în Franța: Despre nașteri de vis, obsesia pentru copii perfecți și obligațiile impuse copiilor încă de la creșă