Fetiţa mea are 4 ani şi ca orice copil până la această vârstă a făcut o mulţime de năzdrăvănii: a desenat pe pereţi, a aruncat jucării prin toată casa, a vărsat castronul cu mâncare pe jos, a plâns, a ţipat, a lovit, etc. Şi cu toate acestea, NICIODATĂ nu i-am spus că este obraznică. De ce? Pentru că în opinia mea ea NU ESTE obraznică. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu aceste comportamente, că asist pasiv la ele sau că le încurajez. Înseamnă doar că o înțeleg și, mai ales, că de fiecare dată încerc să descifrez emoția din spatele comportamentului, cauza reală.
Sabina nu este obraznică, este doar un copil. Cu alte cuvinte, este o mică ființă care abia face primii pași în această lume frumoasă, dar complicată, dificilă și chiar înfricoșătoare pe alocuri. Ea abia învață să navigheze prin această lume, trăiește pentru prima dată emoții puternice pe care încă nu știe să le gestioneze, este pusă în fața unor situații la care nu știe încă cum să răspundă. Și atunci reacționează la ele așa cum poate: aruncând, lovind, țipând sau poate izolându-se ori lipindu-se insistent de mama ei.
Și ca orice proces de învățare și acești primi ani sunt plini de descoperiri, dar și de greșeli. Și adulții greșesc, în fiecare zi, și cu toate acestea nimeni nu ne spune că suntem obraznici, proști, etc. Ar fi absurd și revoltător, nu-i așa?
Și atunci de ce folosim acest cuvânt cu atâta lejeritate atunci când îl adresăm copiilor, niște ființe mult mai sensibile decât noi, adulții?
E mult mai simplu să pui o etichetă decât să cauți explicația acestui comportament: poate cel mic nu a primit suficientă atenție din partea părintelui și încearcă să se facă văzut sau poate nu a fost scos afară pentru a-și consuma energia sau a fost uitat în fața televizorului unde a asistat la programe sau jocuri neadecvate vârstei etc.
Folosirea cuvântului “obraznic” nu are niciun sens în creșterea și educarea copiilor. Este un cuvânt care nu îi învață nimic pe copii, nu le oferă nicio lecție. Când îi spui unui copil că este obraznic el nu înțelege ce a făcut rău sau ce ar fi trebuit să facă de fapt pentru a nu primi o astfel de etichetă.
Fiecare “obrăznicie” a copilului este o nouă șansă de a-l învăța ceva, de a-i arăta ce așteptări avem de la el, care este comportamentul dorit în situația dată, de a impune limite cu empatie, de a-l asculta, de a-i dovedi că este iubit necondiționat.
Copiii au încredere în părinții lor și cred tot ceea ce le spun. Dacă vor auzi doar că sunt obraznici și răi, atunci în final vor crede că ei chiar așa sunt și se vor comporta ca atare. Își vor asuma rolul pe care l-au primit de la oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Cuvintele pe care le rostim în prezența copiilor noștri au o putere extraordinară. Să le folosim cu înțelepciune!
4 comments
Asa e,noi asa am fost crescuți cu etichete in frunte si avem tendința sa facem la fel.Eu ma străduiesc sa nu spun copiilor ca sunt rai dar recunosc îmi mai scapă cuvinte ca “nu fi obraznic!”.Mai avem de învățat și noi pe lângă ei,si uneori ei ne arata noua cum ar trebui sa reacționam.
Sărbători liniștite!
Educaţia pe care noi am primit-o acasă şi nu numai a rămas în noi sub forma unor automatisme. Acum gândim altfel comparativ cu părinţii noştri, însă uneori ies la suprafaţă, fără voia noastră, nişte cuvinte sau modele de gândire care sunt în contradicţie cu noua noastră mentalitate de adulţi şi părinţi. Mai avem încă de luptat cu “dragonii” copilăriei noastre. Dar cred că ceea ce este important este să recunoaştem trecutul nostru, puterea pe care uneori o are asupra noastră şi rolul nostru activ în lupta cu noi înşine pentru a ne creşte copilul altfel comparativ cu generaţiile trecute.
Eu nu sunt de acord cu tine. Cred că în ultimii ani noi, părinţii, am început să ne temem de cuvinte. Etichetarea a devenit un stigmat. Însă realitatea este că uneori copilul este obraznic, este leneş, este delăsător, mincinos, nesimţit, zgârcit, antipatic etc Nu spun că ar trebui să le spunem lor asta, dar spun că nu ar trebui să ne mai fie teamă de cuvintele negative şi să încercăm să le îmbrăcăm într-o aură pozitivă. Gen nu e obraznic, e determinat, nu e leneş, îi place să facă lucrurile mai încet, nu e delăsător, ci se gândeşte mult înainte să facă ceva, nu e mincinos, ci fuge de realitate din motive psihologice profunde, nu e nesimţit, ci introvert, nu e zgârcit, ci strângător, nu e antipatic, e mai retras etc Totul capătă brusc o aură pozitivă şi eu sunt convinsă că nu are cum să le prindă bine. Copiii au nevoie să audă, să înveţe şi să ştie ce înseamnă toate cuvintele. Şi au nevoie uneori să se spună pe nume comportamentelor lor fără să ne mai ascundem după degete.
Nu știu dacă ne temem de cuvinte, ci mai degrabă am devenit mai conștienți de puterea lor și de aceea și mai atenți în folosirea lor. In opinia mea, etichetele au incluse o notă definitivă și de aceea nu sunt de acord cu folosirea lor (în cazul copiilor și al adulților). De exemplu, dacă un copil ne minte o dată și noi îi spunem atunci “Ești un mincinos!”, formula capătă o notă generală, sugerează un comportament general, dincolo de evenimentul la care facem referire. Copilul se va percepe ca un mincinos în general. Și cred că la fel ne-am simți și noi dacă soțul, colegul de serviciu, șeful etc. ne-ar spune așa. Iar dacă nu folosim etichetele nu înseamnă că ascundem mizeria” sub preș. Nu înseamnă că îi căutăm copilului circumstanțe atenuante, ci doar că folosim alte metode și cuvinte pentru a-i atrage atenția asupra greșelilor și pentru a le corecta. Pentru că da, ai dreptate, copiii trebuie să știe când au făcut ceva greșit și trebuie să existe consecințe atunci când greșesc. Trebuie să corectăm comportamentele greșite. Însă reacțiile noastre și cuvintele pe care le folosim trebuie să aibă un scop educativ, iar etichetele nu au acest scop, in opinia mea.