Mă simt vinovată! Este sentimentul care mă bântuie de când mă știu. Mă simt vinovată când mănânc prea mult sau ce nu trebuie, când dorm prea mult și ratez sesiunea de exerciții fizice de la 6.30 dimineața, că nu am alăptat-o pe Sabina la sân decât 7 luni, când o las să se joace singură pentru a scrie un articol, când țip la ea, când mă gândesc să plec în vacanță doar cu soțul meu pentru o săptămână, când Sabinei nu îi place mâncarea gătită de mine și îi dau pentru a nu știu câta oară brânză cu roșii sau melcișori cu lapte, când nu o sun pe mama mea. Mă opresc aici, ați prins ideea. Lista e nesfârșită.
Scriitoarea Elif Shafak scrie în cartea ei “Lapte negru” că vinovăția este un pseudonim al maternității. Eu aș extinde dincolo de granițele maternității, deși e adevărat că după ce devenim mame sentimentul de vinovăție devine companionul nostru fidel.
Însă multe femei, mame sau nu, încearcă sentimentul de vinovăție. Unele mai des, altele mai rar, unele mai intens, altele mai puțin. Dar de unde apare acest sentiment, de ce se insinuează așa în sufletul nostru și nu ne lasă să ne apreciem pe noi însene, se ne îndrăgostim un pic de propria persoană, să avem mai multă încredere în noi?
Eu cred că totul are legătură cu dorința noastră de a fi perfecte. Ne dorim să fim mame perfecte, soții model, cele mai bune prietene, să avem corpuri perfecte etc. Există o presiune a societății asupra femeilor de a fi perfecte, iar mesajele apar încă de când suntem mici. Fetițele trebuie să fie ascultătoare, delicate, frumoase, să se joace frumos, să învețe bine la școală, dornice să ajute pe oricine, ordonate și curate, etc. Nu prea au voie să facă greșeli, iar așteptările sunt mari. Dar băieții? Ce mesaje primesc ei? Păi ei au voie să se cațere în copaci, să se murdărească, să se bată (nu sunt încurajați, însă este un fapt acceptat când vine vorba despre băieți). Nu se miră nimeni dacă un băiat mai ia și note mici la școală, dacă chiulește de la ore… Prin urmare, băieții sunt obișnuiți să mai și greșească, să fie certați. Nu se lasă demoralizați de orice greșeală sau nemulțumire și merg mai departe. Pentru ei, greșelile fac parte din viață, dintotdeauna.
Femeile nu prea sunt obișnuite să greșească pentru că nu li s-a dat voie. Li s-a cerut perfecțiunea de mici, așa că orice greșeală are un impact mai mare, iar recuperarea durează mai mult.
Nu e de mirare astfel, de ce există o diferență mare între bărbați și femei atunci când vine vorba de stima de sine. Eșecurile înregistrate de-a lungul timpului nu le-a schimbat părerea despre ei înșiși, nu le-a redus valoarea. Un studiu derulat pe parcursul a 8 ani la care au participat 985.000 de bărbați și femei din 48 de țări, inclusiv Norvegia, Noua Zeelandă, Kuwait sau Coreea de Sud a arătat că bărbații stau mult mai bine la capitolul stima de sine, decât femeile. Și nu are nicio legătura cu competența fiecăruia. De fapt, alte studii au arătat că bărbații au tendința de a-și supraestima abilitățile și performanțele, în timp ce femeile merg în cealaltă direcție și le subestimează. Asta deși, ambele grupuri au aceleași performanțe.
De asemenea, femeile aplică pentru a fi promovate doar atunci când consideră că respectă 100% cererile noii poziții, în timp ce bărbații aplică pentru o poziție de management atunci când cred că respectă condițiile în proporție de 60%. Și acesta este un nou indicator pentru teama de eșec pe care o resimt femeile. Atunci când ți-e teamă să greșești mergi la sigur, nu îți asumi riscuri.
Însă dacă nu mergi înainte și dacă nu îți asumi riscul eșecului, nu poți să crești. Se spune că “all good things happen outside of our comfort zone”. Cu alte cuvinte, pentru a evolua trebuie să ieșim din zona noastră de comfort, din zona sigură, trebuie să ne asumăm riscuri și să acceptăm eșecul ca pe un posibil rezultat.
De aceea îmi doresc ca fiica mea să greșească, să mai înregistreze și eșecuri din când în când . Și îmi doresc ca asta să se întâmple și acum, când este mică, când eu sunt lângă ea. Pentru că așa voi putea să îi spun că eșecul nu este sfârșitul drumului. Din contră, greșelile pot fi niște educatori extrem de eficienți, important este să vedem lecția pe care ne-o oferă fiecare și să o învățăm. Iar apoi să o luăm de la capăt.
De aceea o las pe fiica mea să își asume riscuri, o las să aleagă pentru ea și să suporte consecințele alegerilor ei, o las să greșească și o încurajez să o ia de la capăt.
Și mai fac ceva atunci când greșește. Îi spun că o iubesc. Vreau să știe că este iubită necondiționat, că nu trebuie să fie perfectă pentru a fi demnă de iubire.
Pentru a construi stima de sine sine a copiilor avem nevoie și de exemplu eșecului. E ușor să ai încredere în tine când nu ai căzut niciodată, când ai înregistrat succes după succes. Însă viața rareori este un șir nesfârșit de reușite. Așa că problema este ce se întâmplă atunci când copiii greșesc? Li se retrage iubirea? Sunt opriți în drumul lor? Li se interzice să mai încerce? Li se spune “tu nu poți”? Sau sunt luați în brațe și încurajați cu dragoste să mai încerce?
Mesajele pe care le primesc în astfel de momente sunt extrem de importante. Dacă eșecurile vor fi privite ca un semn al incompetenței lor, dacă atunci când greșesc vor rămâne fără iubirea și afecțiunea părinților lor, atunci va apărea teama de eșec și odată cu ea și refuzul de a-și asuma noi riscuri. Valoarea lor ca oameni va fi echivalentă cu perfecțiunea, cu absența erorilor. Și atunci, orice mică greșeală pe care o vor face va fi privită ca un mare eșec, iar ei se vor simți din ce în ce mai mici și mai lipsiți de valoare.
Perfecționismul este inamicul libertății, al progresului, este ca un mic tiran ce se hrănește cu frica noastră, cu teama de a nu fi suficient de buni. Scopul nu este să creștem oameni perfecționiști, ci adulți cu calități și defecte, oameni curajoși, cărora nu le este teamă să încerce lucruri noi și care știu că valoarea lor nu depinde de niciun scor succese-eșecuri.
PS. Un articol lung, dar foarte interesant despre diferența dintre bărbați și femei la capitolul stima de sine puteți citi aici.
