O zi de luni ca orice zi de luni: aglomerată, stresantă și obositoare. Când am ajuns în fața blocului, durerea de cap încă persista. Sabina era în vacanță așa că am chemat-o pe mama să stea cu ea cât timp suntem noi la serviciu.
Mă întâlnesc cu amândouă în parcul din fața blocului. Afară era întuneric, dar i-am recunoscut vocea de la distanță. De cum mă vede, Sabina sare în brațele mele. O îmbrățișase lungă, un pupic și parcă bateriile s-au mai încărcat puțin.
Ieșim din parc și mergem către scara blocului. Îmi povestește că s-a întâlnit în parc cu prietena ei care avea bomboane. Vrea si ea bomboane acum. Îi spun calm că eu nu îi cumpăr bomboane. Au mult zahăr și nu îi fac bine.
Începe un tantrum cu țipete și plâns sfâșietor. Oamenii se uită la noi cu un amestec de indignare și milă. Bunica îi spune supărată: “Până acum ai fost cuminte. De ce faci așa? Se uită toată lumea la noi și nu e frumos.” Eu o iau deoparte. Nu vreau să o corectez pe bunica în fața Sabinei, nu în acel moment, cel puțin.
Cu cea mai calmă vocea de care eram capabilă în acel moment îi spun:
– E ok să fii supărată. Te înțeleg. E greu atunci când nu poți să primești ceea ce îți dorești.
– Vreau bomboane!!!!!!
– Da, știu că vrei. Însă eu nu îți iau. Nu îți fac bine.
– Nuuuuu! Vreau bomboane!!! îmi spune ea, țipând și plângând în același timp.
– Te aud! Sunt aici cu tine! Ești supărată că nu îți iau bomboane. Ai voie să plângi, dacă așa simți!
– Nu, nu am voie! Se uită oamenii la mine!
– Ești supărată și îți exprimi această supărare plângând și țipând. Nu contează că se uită lumea la tine! Câteodată, când e greu, plângem! Și eu plâng când sunt foarte supărată!
Nu a cedat ușor. Ne-am dus la magazin să îi cumpăr ceva. A vrut bomboane, biscuiți cu ciocolată și alte dulcegării de pe rafturi. Nu i-am cumpărat. A plecat din magazin doar cu un baton cu fructe și cereale. La ieșirea din magazin, era încă supărată, însă tantrumul luase sfârșit. Am ținut-o în brațe o perioadă și am trecut cu bine peste acest episod.
Dar am lăsat-o să plângă, i-am acceptat emoțiile pentru că știam că sunt normale în această situație. Am fost alături de ea, calmă, empatică, dar fără să renunț la limita mea. Până la urmă nu o să pot să îi ofer tot timpul tot ce își dorește. Unele lucruri nu îi fac bine, pe altele pur și simplu nu am posibilitatea să i le ofer. Și nici viața nu e chiar atât de darnică. Va trebui să facă față multor dezamăgiri. Să îi ofer totul pe tavă ar înseamnă să o induc în eroare, să îi ofer o imagine falsă a vieții . Să nu o las să plângă, ar însemna să îi neg emoțiile, să îi comunic că nu îmi place de ea când plânge și când e supărată, că nu o iubesc decât atunci când e fericită și perfectă.
Dacă i-aș spune “nu mai plânge, gata, nu e nimic grav”, ‘”de ce faci atâta caz dintr-un lucru mărunt?” e ca și cum i-aș spune că cerul albastru e roșu. Aș anula realitatea ei și aș impune-o pe a mea. Și de unde știu eu că modul meu de a vedea viața e mai bun decât al ei?
Emoțiile ei sunt emoțiile ei. Ele nu sunt bune, normale, anormale, ridicole, exagerate, etc. Ele sunt pur și simplu. Iar rolul meu, ca părinte, este să le accept și să fiu alături de ea, în acele momente, dacă ea mă lasă.
Așa că o las să plângă atunci când simte nevoia. Las lacrimile să își facă treaba și să îi vindece durerea. O las să învețe cum să își gestioneze emoțiile.
Dar stau lângă ea și nu încetez să o iubesc. Iar dacă îmi cere o îmbrățișare, i-o ofer din toată inima.
Dar nu îi spun niciodată “nu mai plânge”. Aleg în schimb alte cuvinte cu care să îi alin durerea.
Pe aceeași temă citește și “Lăsați copiii să plângă și luați-i în brațe”
și Despre țipete și lecția dată de un copil de patru ani unei educatoare
Sursa foto: pexels.com
