Intru grăbită în grădiniță. Mai este o oră până la finalul programului, ceea ce înseamnă că deja am întârziat și Sabina ar putea fi ultimul copil rămas în clasă. Majoritatea părinților care au copii în grupa ei ajung foarte devreme la grădiniță, iar cu o oră înainte de finalul programului abia dacă mai rămân câțiva copii în clasă.
De data aceasta însă, am ajuns “la timp”. Sunt mai mulți copii în clasă. Deschid ușa, iar Sabina vine fericită la mine și începem să ne pregătim de plecare. Însă educatoarea mă oprește:
– Să vă spun ce am pățit astăzi cu Sabina!
Inima mi s-a făcut mică. Ce s-o fi întâmplat?
– Când ne-am dus la somn, Sabina nu voia deloc să doarmă, continuă educatoarea. La un moment dat mi-am pierdut răbdarea și am țipat la ea. Și atunci ea mi-a spus: Nu mai țipați la mine! Dacă țipați, Moș Ene nu mai vine pe la gene! Am rămas uimită. Uite, un copil de 4 ani mi-a dat o lecție. Și atunci mi-am dat seama că în casa dumneavoastră nu se țipă.
Așa mi-a spus educatoarea Sabinei. Mie, mama care a recunoscut aici pe blog (cu regret) că țipă la copilul ei. Nu pot să vă spun cât de mult m-a bucurat reacția și curajul Sabinei. Iar în al doilea rând, am simțit că toate eforturile mele, toată lupta dusă cu mine însămi în ultimul timp a dat roade. Mai mult, am realizat că nu e totul pierdut, că nu am traumatizat-o pe Sabina, că greșeala se repară încet, dar sigur.
Țipetele mele nu i-au redus vocea la tăcere, pentru că mi-am recunoscut greșeala față de ea, pentru că mi-am cerut scuze și pentru că i-am cerut să mă corecteze.
În momentul în care eu am recunoscut cât de greșit e comportamentul meu, cât regret că ridic tonul atunci când nu reușesc să îmi controlez emoțiile, ea mi-a sărit în ajutor. A devenit o parteneră importantă în recuperarea mea.
De fiecare dată când ridicam din nou tonul, îmi spunea imediat:
– Mami, nu mai țipa la mine! Nu e frumos!
Cuvintele ei erau un trigger, o oglindă care îmi punea realitatea în față și mă aducea din nou pe drumul cel bun. Când ea îmi spunea acele cuvinte, eu mă opream din țipat. Îmi aduceam aminte de scopul meu, de a nu mai ridica tonul, de a-mi controla emoțiile mai bine. Atunci îmi revenea în minte strategia mea.
În funcție de cât de puternice erau emoțiile care puseseră stăpânire pe mine, mă calmam în acel moment și îmi ceream scuze sau mă retrăgeam puțin pentru a mă liniști și apoi discutam cu ea. Îi ceream scuze și îi mulțumeam că mi-a atras atenția asupra comportamentului meu nepotrivit. Îi spuneam că astfel mă ajută să îmi controlez emoțiile mai bine. Și abia după ce mă calmam îi impuneam limita pe care intenționam să o setez înainte de a lua foc.
Acesta este motivul pentru care Sabina știe să condamne țipatul deși trăiește într-o casă în care se mai ridică tonul.
Nu am scăpat de tot de acest obicei nociv, însă frecvența episoadelor de furie necontrolată s-a redus considerabil. Și chiar și atunci când se întâmplă nu durează mult pentru că Sabina îmi atrage atenția, iar eu mă corectez imediat.
Mi-a fost greu să lucrez cu mine însămi, să controlez ceea ce mi se părea imposibil de controlat. Dar fac progrese mari, iar asta îmi dă speranțe.
2 comments