Când avem prea multă grijă de copiii noștri ei nu mai pot să crească

Am fost ieri la locul de joacă din fața blocului. E micuț și împrejmuit cu un gard înalt, are covor anti-traumă pe jos și două tobogane, leagăne, o mașină de pompieri, câteva balansoare și o bancă rotundă care se învârte. Am stat o oră cu Sabina, iar în acest interval de timp am auzit următoarele replici spuse de bunici, bone și părinți:

– Stefan, mergi mai încet!
– Luca, fii atent!
– Sasha ce ți-am spus să nu mai alergi!
– Dă-te mai încet (pe leagăn)!
– Hai să mergem și la leagăn, am stat destul aici (la mașina de pompieri). Copilul nu voia, dar asta nu a contat prea mult pentru bunică/bonă.
– Dacă nu stați cuminți, mergem acasă!

Niciunul dintre acești copii nu se afla în pericol, niciunul nu punea pe altcineva în pericol. Mergeau, alergau, se dădeau în leagăn, țipau de bucurie, râdeau, știți voi, chestii distractive și frumoase de copii! Și cu toate acestea, pentru adulți era prea mult.

Știu că îi iubiți pe copii și încercați să aveți grijă de ei. Știu că vă este frică să nu li se întâmple ceva rău! Și mie îmi este. Și mie mi se face inima cât un purice când o văd pe Sabina cum se cațără sus în copac sau când se urcă pe cel mai înalt tobogan din parc sau când o ia la fugă la vale și am impresia că o să cadă în orice moment! Și în mintea se țes scenarii terifiante de genul: dar dacă…!

Însă cred că este foarte important să evaluăm în mod realist riscurile la care se expun copiii noștri atunci când se joacă. Multe dintre ele nu sunt atât de mari pe cât par.

Nu e periculos să alerge la locul de joacă, să se cațere în zonele special amenajate, să meargă repede pe bicicletă, să se dea mai tare în leagăn sau să urce scările, dar e periculos să fie lăsat singur în preajma apei, să se cațere pe biblioteca (sau dulapul) de acasă care nu a fost ancorată în perete sau să lăsați geamul larg deschis în zonele accesibile copilului.

Nu are voie să alerge în stradă, dar în spațiul de joacă lasă copilul să alerge cât vrea. Ar putea sa cadă? Bineînțeles! Sunt mari șanse, mai ales dacă nu are prea multă experiență. Dar spațiile de joacă sunt prevăzute cu covor anti-traumă, cu nisip sau pietriș. Deci ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Să își julească genunchii? Poate și nasul? Juliturile sunt semnele copilăriei! Ele ne spun că s-a jucat, a căzut și apoi s-a ridicat. Copilul va învăța ca data viitoare să fie mai atent la eventualele obstacole din calea sa și să ridice picioarele mai sus.

Niciun părinte nu  vrea ca cel mic să sufere! Durerea lor ne doare și pe noi. Însă ce se întâmplă dacă nu îl lăsăm să alerge atunci când el este pregătit să o facă? Va fi în siguranță, e adevărat, însă nu va învăța (din reușite și din greșeli), nu va evolua în ritmul în care este pregătit, nu va crește.

Copiii nu pot fi ținuți într-un glob de cristal. Copiii trebuie lăsați să exploreze, să încerce, să eșueze, să cadă și să învețe să se ridice pentru a o lua din nou de la capăt.

Iar grija exagerată a părinților, a bunicilor sau a bonelor le pune piedică, îi ține pe loc și îi face să piardă cel mai frumos lucru al copilăriei: joaca liber aleasă, explorarea, descoperirea. Doar din experiența proprie vor învăța, doar asumându-și riscuri vor ști să le evalueze corect în viitor, doar luând decizii proprii vor căpăta încredere în ei.

Stați alături de ei, gata să îi luați în brațe atunci când cad! Nu îi lăsați singuri și nesupravegheați! Evaluați corect riscurile la care se expun, dar lăsați-i să exploreze, să își depășească limitele. Nimeni nu evoluează dacă stă pe loc.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Cum le punem piedică copiilor noștri fără să ne dăm seama

Cele mai importante două lucruri de care au nevoie copiii noștri