Câteodată, noi, părinții, le punem piedică copiilor noștri. Nu este intenționat, desigur, dar asta nu anulează efectele negative ale comportamentului nostru. Atunci când facem pentru ei ceea ce pot face și singuri, atunci când îi ajutăm deși nu ne-au cerut asta, atunci când intervenim în activitatea lor înainte ca ei să aibă ocazia să își arate potențialul, atunci le punem piedică. Există o voce mică în capul nostru care ne șoptește că cei mici nu pot să facă nimic fără ajutorul nostru. Iar atunci când o ascultăm copiii ajung să creadă că nu sunt capabili să evolueze singuri.
Cu alte cuvinte, de multe ori, din dorința de a-i ajuta, devenim un obstacol în calea dezvoltării lor. Noi întârziem progresul copiilor în depășirea unei etape atunci când, de frică să nu se rănească, nu îi lăsăm să facă singuri un ultim pas spre reușită, noi le reducem încrederea în forțele proprii atunci când intervenim pentru a face un lucru pe care îl pot face și singuri. Fără să vrem le transmitem mesajul: NU POȚI! Dar ei pot! Sau dacă nu pot atunci trebuie să îi lăsăm să își descopere singuri limitele și să caute soluții pentru a le depăși.
“Nu faceți nimic pentru copilul dvs. din ceea ce poate sa facă și singur”, spunea Maria Montessori, medicul și pedagogul italian care a creat această metodă educațională ce îi poartă numele. Am mai scris despre metoda Montessori și cât de mult îmi place pentru că este centrată pe copil și pe încurajarea autonomiei acestuia. Eu sunt adepta principiului enunțat de Maria Montessori și am încurajat-o tot timpul pe Sabina să fie mai independentă. Cu toate acestea însă, intențiile și acțiunile mele se contrazic uneori și în loc să îmi ajut copilul să facă un pas înainte, îi pun piedică:
Episodul 1:
În această primăvară, Sabina a făcut o pasiune din a se cățăra peste tot și tot atunci s-a urcat pentru prima oară într-un copac. În loc să o susțin ” de pe margine” în această încercare curajoasă, stăteam în spatele ei și o ajutam să se ridice. Ea a intervenit însă repede:
– Nuuuu! Pot singură!!!
Am înțeles și am făcut un pas în spate, fără a mă îndepărta foarte mult (să o pot prinde în cazul în care cade). Sabina a încercat de 6-7 ori să se urce până a reușit. A alunecat, a căzut, însă de fiecare dată a încercat din nou și mai hotărâtă! Când a reușit a fost foarte fericită și mândră!
Din păcate, eu nu am avut încredere în ea că va reuși singură. Ea a știut că poate și nu s-a lăsat până când nu a ajuns sus. Și uite așa mi-a mai dat o lecție la cei 3 anișori ai ei.
Episodul 2:
Și pentru că îi place să se cațere, a găsit și acasă oportunități pentru a exersa. Așa se face că, în ultima perioadă, Sabina se cațără pe dulap pentru a ajunge la chiuvetă. Asta deși am pus la nivelul ei o tavă cu pahar și o carafă cu apă, deși avem un taburet cu trepte de la Ikea și un scaun pe care se poate urca pentru a ajunge mai ușor la înălțime. Ea preferă însă cățăratul.
Zilele trecute s-a apucat să spele ușile dulapurilor din casă folosind o lavetă și găletușa ei. Pentru a umple găleata cu apă se cățăra pe dulap. La un moment dat observ că găleata ei era plină și mă duc lângă ea să o ajut. În capul meu se derula deja cel mai rău scenariu: cum ea alunecă și cade pe gresie și găletușa de apă peste ea, ea rănită, apă prin toată bucătăria…Întind mâna să o ajut când îmi spune supărată:
– Nu mă ajuta! Pot singură! Du-te la masă! (Adică la o distanță considerabilă de ea)
Îi urmez instrucțiunile și mă retrag. Ea a pus găleata pe dulap, s-a dat jos cu atenție, apoi a prins găleata de toartă și a plecat fără să verse un strop de apă pe jos.
Din nou, nu avea nevoie de ajutorul meu, dar eu nu m-am putut abține să nu intervin. Vocea aceea țipa în capul meu să o ajut pentru că Sabina nu poate singură. Și apoi paranoia s-a instalat, o altă constantă a vieții mele de mamă, care țese cele mai catastrofale scenarii în capul meu și mă sperie în cele mai banale situații. Ca atunci când traversăm strada de mână și eu mă gândesc ce tragedie s-ar putea întâmpla dacă s-ar smulge din mâna mea și atunci o strâng tare, tare. Sau atunci când s-a urcat într-un alt copac care avea undeva mai jos un ciot cam ascuțit, iar eu mă gândeam din nou la cel mai rău. Ei și această paranoia acționează câteodată ca un paznic cu exces de zel și mă sfătuiește să intervin chiar și atunci când nu e cazul. Încet-încet însă, am învățat să îl mai reduc la tăcere, să alung gândurile apocaliptice din capul meu și să o las pe Sabina să reușească SINGURĂ. Pentru că poate și pentru că este esențial pentru ea să realizeze cât de puternică și curajoasă este și că majoritatea obstacolelor sunt temporare.
Iar eu stau tot timpul lângă ea (cu inima cât un purice și gata să intervin dacă mi se cere) și mă minunez la reușitele ei. Și fiecare succes pe care ea îl înregistrează ma inspiră și pe mine și uite așa mai prind și eu un pic de curaj să înfrunt și să depășesc obstacolele mele de adult.
1 comment