Nu îmi place conformismul și cu toate acestea de multe ori nu reușesc să evadez din strânsoarea lui “trebuie”, “așa se face”, “așa se cuvine”, etc. Nu resping regulile în general. De fapt, cred că o societate nu poate funcționa bine și coerent fără reguli. Dar sunt o susținătoare a individualității. Ideile, curajul, schimbările pornesc de la un om, de la individ, și nu de la o masă de oameni educați să “stea în linie”.
Asta e ceea ce cred eu, dar din păcate nu e și ceea ce aplic întotdeauna. Să explic:
Marți seară am pregătit niște burgeri vegetarieni. Ca de obicei, Sabina a vrut să mă ajute la formarea acestora înainte de a-i băga la cuptor. Știa cum se fac. Nu era prima oară când mă ajuta, însă de data asta a vrut să procedeze altfel. A luat un pumn de compoziție, a rotunjit-o în mânuță, a turtit burgerul, iar după ce l-a așezat în tavă a mai apăsat o dată pe el cu palma până aproape că l-a zdrobit. Când am văzut, am strigat: Nu așa se face, nu îl mai turtești după ce îl pui în tavă! Apoi l-am luat și l-am refăcut.
Foarte supărată, cu vocea înecată în lacrimi, Sabina îmi strigă: Nu trebuia să faci asta! Dacă eu așa am vrut să fac, atunci trebuia să o lași așa. Așa îmi place mie, așa vreau eu să le fac!
Câtă dreptate avea! Ce contează ce formă au burgerii? Fiecare îi face după cum îi place. Compoziția (adică “regula”) era deja făcută și respectată. Burgerii erau comestibili. Acum era momentul ca individualitatea să se manifeste, iar eu am înăbușit-o. Eu, care o învăț tot timpul pe Sabina să improvizeze cu plastilina, cu nisipul, cu pensula, cu jucăriile și cu jocurile în general, i-am impus șabloane în viața reală. Câtă lipsă de consecvență din partea mea!!
Uneori am impresia că trăiesc în două lumi diferite sau mai degrabă două vieți diferite: Viața mea de mamă, cu toate principiile și metodele de creștere a copilului, alese conștient în ultimii ani, și viața mea de adult crescut într-un mediu conformist, cu tipare, cu “trebuie” și alte reguli create ca să mă așeze în linie cu ceilalți. Subconștientul meu a acționat și a stricat tot ceea ce conștientul meu încearcă să clădească de trei ani încoace.
Am fost crescută și educată după niște șabloane: ale părinților, ale școlii, ale societății în care trăiesc. La fiecare vârstă și etapă de dezvoltare am fost pusă într-o cutie-șablon și tot ce nu se potrivea, tot ce era pe lângă, toate rămășițele individualității mele erau retezate sau îngrămădite în cutie. Curajul de a vorbi, de a-mi exprima opinia, de a scrie ce cred, a venit mai târziu decât trebuia. Adevăratul “eu” a ieșit la iveală abia la vârsta adultă. Și știți ceva, îmi place acest “eu”.
Eul Sabinei s-a născut pe 11 octombrie 2012 la ora 19.48. Și nu vreau să fie pus niciodată într-o cutie, nu vreau să fie modelat după un șablon. Eul Sabinei este minunat, extraordinar! Și cred acest lucru despre fiecare copil. Ce păcat ar fi ca eu-rile copiilor noștri să fie înăbușite în cutiile mici ale conformării. Vocile lor trebuie auzite! Vocile lor pot să schimbe lumea! Ce risipă de frumos, de inteligență am face dacă le-am anihila, dacă le-am impregna cu ideile noastre preconcepute!
Peste câțiva ani, Sabina va începe școala. Va lua contact cu lumea tiparelor. Va începe “uniformizarea”. Până atunci, rolul meu este să mă asigur că nu va fi coruptă de sistem. Asta înseamnă pentru mine “cei 7 ani de acasă”. Este puținul timp pe care eu ca părinte îl am la dispoziție pentru a o ajută să așeze primele cărămizi ale individualității ei, pentru a o învăța să aibă încredere în ea, să își asculte vocea și să o redea în orice formă dorește.
Altfel, vocea ei unică va fi acoperită de murmurul general al mulțimii.
