Să fii părinte a devenit în ultimii ani o știință în toată regula. Se scriu zeci de cărți, se fac studii și se publică sute de articole în fiecare an. Părinții au fost și ei împărțiți pe categorii în funcție de modul în care își cresc copilul: adepți ai stilului attachement parenting, părinții-elicopter (helicopter parents), tiger moms sau elephant moms.
Fiind inundați zi de zi de atâtea informații totul a ajuns să pară mai complicat decât este în realitate. Da, este greu, obositor, frustrant pe alocuri și absolut minunat să fii părinte, dar nu și complicat. Pentru că cei mici nu au nevoie de atât de multe lucruri pe cât ni se sugerează. De fapt, dacă e să simplificăm, copiii au nevoie cel mai mult de două lucruri (exceptând mâncare, apă, igienă, medicamente):
1. Să se joace. De fapt, cam asta este sarcina lor în primii 7 ani de viață. Prin joc, copiii învață despre lumea din jurul lor, se descoperă pe ei înșiși și pe oamenii din jurul lor. Jucându-se, copiii învață despre plăcere, despre durere și despre consecințele acțiunilor lor și își descoperă pasiunile. Interacțiunile cu alți copii la locul de joacă sau la grădiniță îl învață despre dinamica relațiilor interumane, despre acceptare și respingere, despre prietenie și colaborare.
Tot prin joc își dezvoltă creativitatea și capacitatea de a inova, se eliberează de stres, de frici, de furie. Pentru că este cel mai la îndemână instrument al lor jocul este utilizat adeseori și ca mijloc de comunicare. Pentru copii e greu să își pună ordine în gânduri, să înțeleagă și mai ales să explice ce simt. Așa că de multe ori apelează la joc pentru a ne transmite anumite mesaje pe care nu le pot exprima altfel.
Sabina a avut o perioadă în care voia să jucăm de zeci de ori pe zi un joc inventat de ea și completat de mine. Să explic: eu și ea aveam câte o păpușă în mână. Aveam însă alte nume. Ea era Lisa și eu Moby (din povestea lui Năsturel). Ea, împreună cu păpușa ei veneau cu trenul în vizită la mine și la păpușa mea (valiza noastră mare și goală a fost transformată în tren), iar noi le așteptam pe peron. Prima oară când am jucat acest joc, în timp ce mă prefăceam că le aștept pe ele am început să ii spun Mariei (păpușa mea): “Abia aștept să vină Lisa. Mi-a fost așa de dor de ea. Când o să ajungă aici o să o strâng tare în brațe și o să îi spun ce dor mi-a fost de ea și cât de mult o iubesc”. Sabina, care era la doi pași, în “tren”, se uita atent la mine. Am făcut așa cum am spus, am strâns-o în brațe, i-am spus că mi-a fost dor dea, etc. Apoi ea ne-a invitat să mergem cu ea cu trenul și se cam termina jocul. Numai că Sabina a vrut să îl repetăm și de data asta mi-a spus clar ca în timp ce o aștept să îi spun Mariei că mi-a fost dor de ea (de Sabina) și că abia aștept să o văd. Și apoi mi-a cerut iar și iar să jucăm aceleași scene. Am văzut cât de mult îi plăcea când spuneam că mi-a fost dor de ea, ce fericită era când o luăm în brațe după ce cobora din “tren”… În acele momente nu mi-am dat seama, dar acel joc era modul ei de a-mi comunica că îi era dor de mine. Era o săptămână dificilă pentru relația noastră: lucram după-amiaza. Adică o luam de la creșă la ora 16.00, o grăbeam spre casă, iar când ajungeam, imediat începeam serviciul. Lucram de acasă de la ora 17.00 la ora 23.00 și nu puteam să mă joc cu ea decât maxim 10 minute, cam de două ori pe seară. Cu alte cuvinte, interacționam foarte puțin. Iar ea era obișnuită să o iau în brațe, să o alint, să îi spun de zeci de ori că o iubesc și cât de minunată este. Și îi era foarte dor de astfel de momente. Așa că încerca să le recreeze prin joc.
Copiilor le place să se joace cu părinții, dar în același timp au mare nevoie să se joace singuri, fără intervenția adulților. Copiii au nevoie de timp liber în care să facă ce vor ei. De multe ori ne este teamă ca cei mici să nu se plictisească. Și atunci îi ducem la cursuri, le pregătim activități. Însă plictiseala este benefică pentru copii, pentru că atunci sunt nevoiți să devină creativi, să inventeze, să caute noi modalități, noi jocuri pentru a se distra. Timpul liber și nestructurat este cea mai importantă metodă educațională pe care le-o putem oferi copiilor. Atunci când se joacă singuri, fără intervenția adulților, copiii învață să ia singuri decizii, să găsească soluții, să își rezolve problemele, să identifice erorile și să le corecteze.
2. Timp de calitate cu părinții. Jocul liber, în absența adulților, este extrem de benefic pentru dezvoltarea intelectuală și emoțională a copiilor, dar în același timp ei au mare nevoie să petreacă timp special cu părinții. Asta înseamnă să fim alături de ei fizic și mental, să le acordăm toată atenția noastră, fără telefon, fără laptop, să ne așezăm lângă ei și să intrăm cu adevărat în lumea lor. Noi, părinții, suntem cele mai importante persoane din viața lor, în jurul cărora ei gravitează, iar atenția noastră, implicarea totală alături de ei este declarația noastră de dragoste față de ei. Atunci când suntem alături de ei trup, suflet și minte copiii se simt apreciați, se simt iubiți și devin mai încrezători în forțele proprii. În plus, atunci când petrecem timp cu ei, când le acordăm toată atenția noastră, ne reconectăm cu ei, iar relația părinte-copil devine mai puternică, reușim să ne înțelegem mai ușor, iar ei sunt mai cooperanți.
Copiii au nevoie să petreacă timp de calitate cu părinții lor așa cum au nevoie de mâncare și de haine. Este esențial pentru dezvoltarea creierului, pentru clădirea stimei de sine și pentru crearea unui mediu emoțional sigur.
E adevărat că pentru noi, adulții, este din ce în ce mai greu să găsim timp pentru a ne juca cu ei. Sau atunci când avem timp suntem atât de obosiți încât cu greu reușim să ne ridicăm de pe canapea. Însă trebuie să încercăm să găsim cel puțin 15-20 de minute pe zi în care să fim doar ai lor. Să lăsam totul departe, să mergem la ei și să le spunem: acum sunt doar a ta (al tău), facem ce vrei tu împreună. Și să ne respectăm promisiunea atâta timp cât solicitările copilului nostru nu sunt periculoase.
Și atunci vom avea lângă noi niște copii cu adevărat fericiți.
1 comment