Cred că fiecare părinte are o busolă după care se ghidează în creșterea și educarea propriilor copii. Constituită dintr-o serie de reguli acumulate inconștient (din familie) și conștient (din cărțile citite, de la oamenii de încredere, etc), această busolă ne ajută să ne orientăm în zilele grele în care din cauza oboselii, a stresului sau presiunii rătăcim prin lumea copiilor noștri și nu mai știm sau nu putem să ajungem la “destinație”.
Destinația este binele copilului nostru, iar busola cuprinde tot setul de comportamente, cuvinte, atitudini care contribuie dezvoltarea frumoasă a copilului.
Sunt zile în care nu reușesc să fiu cea mai bună mamă posibilă pentru fetița mea. Zile în care petrec prea puțin timp cu ea, când o las prea mult la desene animate, când uit (sau nu am chef) să lucrez cu ea și să o ajut să învețe diverse lucruri, zile în care sunt prea nervoasă, etc. Însă, indiferent de starea mea dintr-o anumită zi există câteva reguli generale care mă ghidează mereu. Este busola mea care mă corectează atunci când greșesc și mă duce întotdeauna în direcția corectă.
Și acum să vă povestesc cum arată acesta busolă și care sunt regulile după care mă ghidez în rolul de mamă:
1. Îmi tratez copilul ca de la egal la egal
Nu cred că fiica mea este o ființă pe care trebuie să o modelez așa cum vreau eu. Nu cred că este rea/obraznică și eu trebuie să o fac bună. Cred că este absolut minunată, iar rolul meu este să o las să se exprime, să se manifeste, să se descopere pe ea și lumea din jurul ei. Eu sunt mama ei, nu stăpâna ei. Nu am folosit și nici nu o să folosesc vreodată violența, pedepsele sau șantajul pentru a o determina să facă ceva împotriva voinței ei. Vorbesc cu ea, îi ofer explicații, o ascult și o înțeleg. Limitele impuse de mine și de tatăl ei nu sunt întotdeauna confortabile. Unele o fac să plângă, să țipe, să se supere pe noi. O ascult și îi accept emoțiile așa cum sunt. Viața înseamnă libertate, independență, dar și limite și reguli. Și e bine să se obișnuiască cu ele și să învețe să își gestioneze emoțiile cauzate de aceste limite. Însă violența, pedepsele, șantajul reprezintă o lipsă de respect, un comportament de stăpân, de ființă superioară. Copilul meu nu îmi este inferior și nu o să o tratez ca și cum ar fi.
2. Căutăm soluții împreună
Nu toate dorințele ei pot fi îndeplinite. De fapt, sunt zile în care multe dorințe rămân neîndeplinite. Sunt zile în care nu vrea să meargă la grădiniță, altele în care îmi cere să îi cumpăr jucării scumpe sau să mânânce înghețată deși tușește și e răcită. Nu minimizez niciodată importanța dorințelor ei, însă discut cu ea calm, încerc să îi explic de ce nu poate să mănânce înghețată și încercăm să găsim împreună o soluție ori de câte ori se poate. De exemplu îi spun: tu acum tușești, ai gâtul iritat. Dacă mânânci înghețată gâtul tău se va irita și mai tare, pentru că înghețata este rece, te va durea, vei tuși și mai tare și va dura mai mult până te vei face bine. Eu tare aș vrea să te faci bine până în weekend să ne putem întâlni cu Ari sau cu Ioana sau să mergem la teatru. Însă dacă vei fi răcită, nu vom putea face asta. Ce zici? Crezi că poți să aștepți câteva zile, să se vindece gâtul? Cum crezi că am putea rezolva această situație?
De multe ori funcționează, propune o soluție sau acceptă propunerea mea, iar atunci când nu cădem de acord o las să plângă, dar stau alături de ea și, dacă mă lasă, o iau în brațe și încerc să o consolez.
3. Empatizez cu ea
E greu să fii mic. Atâtea necunoscute, atâtea lucruri de făcut și atâtea limite. Mă pun des în pielea ei și încerc să fiu alături de ea. Nu mi-e teamă lacrimile ei, nu mă enervează furia ei. Le accept ca pe niște reacții normale. Atunci când plânge, când e furioasă îi spun că o înțeleg, că sunt alături de ea. Câteodată mă acceptă în preajma ei, alteori nu. După ce trece “furtuna” vine în brațele mele. Nu o spune, dar simt că îmi este recunoscătoare pentru că am fost alături de ea, pentru că i-am acceptat emoțiile. În plus, pentru a învăța să își gestioneze emoțiile trebuie să le trăiască.
4. Îi ofer libertate
Pentru a învăța, pentru a descoperi și a se dezvolta armonios un copil are nevoie de libertate. Sabina alege cum se joacă, cu ce se joacă, când mănâncă, cu ce se îmbracă, cu cine se joacă, etc. Eu asigur un mediu propice învățării și dezvoltării, un mediu sigur, însă dincolo de asta o las pe ea să se manifeste. Și am încredere în ea.
Un exemplu banal: dacă nu vrea să se spele pe dinți seara, nu o oblig. Însă îi spun care sunt consecințele unei igiene precare.
– Când nu ne spălăm pe dinți, noaptea, în timp ce dormim, bacteriile din resturile de mâncare sapă încet-încet niste găuri foarte mici în dinții și măselele noastre. Și așa apar cariile, care pot cauza dureri de măsele și de dinți. Și apoi trebuie să mergem la dentist ca să repare aceste carii.
– Bineeee, mă spăl, este răspunsul ei de fiecare dată.
Prin urmare, nu o oblig, nu o șantajez, dar îi explic ce se întâmplă în gurița ei atunci când nu se spală pe dinți. Îi spun adevărul, iar ea se responsabilizează singură.
5. Îmi tratez copilul ca pe o persoană cu propria voință și propriile dorințe
De când s-a născut Sabina am simțit că este o ființă aparte, cu propriile dorințe și preferințe. Îmi aduc aminte că avea mai puțin de un an și deja mă gândeam: oare ea cum mă vede? Oare ce părere are copilul meu despre mine? Și încercam să să fiu pe placul ei. Să fiu o mamă demnă de iubirea ei. Nu am crezut niciodată că am putere deplină asupra ei doar pentru că era mică și pentru că am născut-o eu. Pentru mine, ea a fost mereu un om în miniatură. Îi respect opiniile, dorințele, alegerile.
Pentru mine dorințele și opiniile ei sunt la fel de importante ca ale soțului meu, ca ale mamei, sau ale oricărui adult. Și cred că rolul meu este să o protejez și să o ghidez însă pot face asta cu respect pentru ea și cu atenție la nevoile ei.
6. Îi ofer control deplin asupra corpului ei
Am mai scris pe acest subiect, însă revin scurt. Cred că este extrem de important să îi învățăm pe copii că doar ei decid asupra corpului lor. Nu mă refer la cazuri extreme care țin de sănătate și siguranță (vaccin, injecții, accidente, pericole grave,etc). Mă refer la cine îi ia în brațe, cine le dă pupici.. Ați observat că nimeni nu cere permisiunea copilului înainte de a-l îmbrățișa? Pur și simplu ia copilul în brațe, îl pupă, îl ține cât vrea el/ea, iar copilul nu are nimic de spus. Dar astfel de practici îi învață pe copii că orice adult, chiar și un străin poate să îi atingă și să îi pupe pentru că așa e normal. Vă dați seama cât de periculoasă este această “normalitate”? Pentru a se putea proteja copilul trebuie să știe că are putere deplină asupra corpului său, iar noi, părinții trebuie să ne învățăm rudele, prietenii, cunoștințele să ceară permisiunea copilului înainte de a-l lua în brațe.
De asemenea, trebuie să îi lăsam să decidă cu ce se îmbracă, când se tund, dacă se tund. De exemplu, eu nu am tuns-o niciodată pe Sabina. Acum părul îi ajunge până la fund și aș vrea să îi iau puțin din păr pentru că se încălcește și mă chinui mult dimineața să îl descălcesc. Când i-am spus că aș vrea să o tund un pic mi-a răspuns supărată:
– Nu vreau să mă tund. Este părul meu și eu decid ce fac cu el și când mă tund.
Și îi respect dorința. Când va dori să se tundă atunci voi merge cu ea la frizerie.
7. Sunt sinceră cu ea
Nu am mințit-o niciodată. Fie că urma să îi fac o injecție, să îi dau un sirop care avea un gust oribil, să plecăm dintr-un loc în care îi plăcea, nu am mințit-o, nu am șantajat-o.
– O să doară injecția? m-a întrebat.
– Da, o să doară, dar nu pentru mult timp. Iar eu o să fiu alături de tine, o să te țin în brațe în timp ce îți face injecția. Din păcate, doar așa te poți face bine.
Bineînțeles că începea să plângă, spunea că nu vrea să facă injecția. Iar eu îi spuneam că o înțeleg, că știu că îi este frică, că nici mie nu îmi plăceau injecțiile când eram mică. Nici acum nu îmi plac.
E adevărat că o speriam și o întristam. Dar dacă i-aș fi spus că nu o doare, că nici nu va simți înțepătura și apoi ar fi trăit exact contrariul cum ar fi fost? Nu s-ar fi simțită trădată de persoana în care ea are cea mai mare încredere? Nu și-ar fi pierdut încrederea în mine?
Miniciuna nu o scapă de durere. Iar eu prefer să îi spun adevărul și să fiu alături cu ea, decât să o mint. Vreau să aibă întotdeauna încredere în mine.
8. Îi spun în fiecare zi că o iubesc
Cred că regula asta e de la sine înțeleasă. Nu trece nicio zi fără să îi spun că o iubesc, nu trece nicio zi fără să avem un moment de conectare, în care citim, ne jucăm, povestim.
Acestea sunt regulile principale care alcătuiesc busola mea și toate au la bază dragostea și respectul pentru copilul meu. Sunt reguli stabilite de mine, dar care au venit și extrem de natural. Și credeți-mă, funcționează. Fără violență, șantaj, minciuni, Sabina face majoritatea lucrurilor pe care trebuie să le facă la vârsta ei. Și în tot acest timp, personalitatea ei se manifestă în voie, se dezvoltă, evoluează, și vă jur că niciodată nu am asistat la ceva mai frumos.
