Vi se întâmplă vreodată ca atunci când cei mici vă întreabă ceva serios să le oferiți răspunsuri pe care mai apoi să le regretați? Răspunsuri care nu corespund cu strategia voastră de parenting și care nu oferă lecția pe care o aveați în minte? Cam ca atunci când te duci la un interviu pentru un loc de muncă și când pleci de acolo rememorezi în gând întreaga conversație și realizezi că nu ai spus ce trebuia. Mai mult, îți dai seama că știai ce trebuia să spui, dar nu ai fost suficient de rapidă în gândire pentru a extrage din memorie răspunsurile corecte. Recunosc, mie mi se mai întâmplă. De fapt, exact așa am ratat eu prima lecție despre empatie cu Sabina.
Sabina era mai mică, avea în jur de doi ani. Eram la locul de joacă din fața blocului când o fetiță mai mare (cam 3 ani) a început să o împingă pe Sabina la tobogan. Apoi a venit la ea și a încercat să îi ia jucăria din mână. Sabina nu îi dădea drumul așa că fetița a început să o lovească. A venit la mine plângând povestind printre sughițuri ce a pățit.
– Îmi pare rău că te-a lovit! Ce fetiță rea! Hai să mergem să ne jucăm în altă parte!
Când am ajuns acasă mai târziu și s-a întâlnit cu tati a început să vorbească despre fetița rea din parc. Și atunci am realizat greșeala mea. Nu îmi venea să cred că am abordat problema în modul ăsta. Se apropia ora de culcare așa că am decis să repar greșeala. După ce i-am citit o poveste am început să vorbesc despre ziua respectivă și ușor-ușor am ajuns la întâmplarea din parc.
Eu: Îmi pare rău că te-a lovit! Era foarte supărată fetița! Cred că era obosită sau poate îi era foame și de asta era atât de supărată! Îmi pare rău pentru ea. Cred îi era foarte greu să simtă atâta furie!
Sabina: Ba nu, e o fetiță rea!
Eu: E adevărat că nu e frumos să lovești, însă cred că s-a comportat așa pentru că era foarte supărată! În corpul ei micuț s-au strâns multe emoții și nu știa cum să le scoată afară! Știi ca atunci când tu ești foarte supărată și țipi și dai foarte repede din mâini și din picioare! Îți amintești ce greu e să te simți așa?
Sabina se uita la mine cu atenție și spune: – Cred că avea nevoie de o îmbrățișare de la mama ei!
Eu: Da, poate ar fi ajutat-o să se simtă mai bine.
Mi-am adus aminte de acest episod după ce am citit un articol foarte interesant despre metodele prin care danezii îi învață pe copii să fie empatici. Și m-am gândit să împărtășesc cu voi ce mi s-a părut foarte interesant.
Empatia este capacitatea de a te identifica emoțional cu o altă persoană sau de a te pune în pielea ei. Studiile din domeniul neurologiei spun că există o legătură strânsă între empatie și fericire, pentru că o persoană empatică cooperează mai bine cu ceilalți și are o viața socială mai bogată și mai semnificativă și implicit mai fericită. Și drept dovadă că empatia și fericirea sunt strâns legate aflați că danezii, care an de an se clasează între primele locuri în topul națiunilor cu cei mai fericiți oameni din lume, predau empatia la școală fiind unul dintre principiile esențiale în creșterea copiilor.
În cartea The Danish Way of Parenting Jessica Alexander și psihoterapeuta Iben Sandahl vorbesc despre trei metode prin copiii sunt învățați să fie empatici și înțelegători cu cei din jurul lor: prin alegerea unui limbaj adecvat, lăsându-i să își auto-regleze stările emoționale și citindu-le o mare varietate de povești (inclusiv cu final tragic).
1. Nu pune etichete! Vorbește despre emoțiile din spatele comportamentelor!
“În primul rând este extrem de important să ținem minte atunci când îi învățăm pe copii despre empatie că noi suntem oglinda lor. Limbajul pe care noi, părinții îl folosim este foarte important. Cum îi descriem pe ceilalți? Suntem înțelegători sau îi judecăm? Suntem toleranți sau îi învinovățim imediat? Acestea sunt lucrurile pe care copiii le copiază. Atunci când îi vorbim pe ceilalți de rău în prezența copiilor, atunci când spunem lucruri precum <Ea este rea>, <El este egoist> <Ea este enervantă>, nu folosim un limbaj empatic pentru că nu scoatem în evidență emoțiile ce stau în spatele comportamentelor lor, ci îi etichetăm. În Danemarca nu îi auzi aproape niciodată pe părinți vorbind de rău alți copii. Părinții danezi căută întotdeauna metode pentru a-i face pe copii să înțeleagă comportamentele altor copii fără a pune o etichetă negativă. Dacă ții minte că toți copiii sunt în mod fundamental buni și că există un motiv în spatele tuturor comportamentelor, asta ne ajută să vedem binele din fiecare persoană“, spune Jessica Alexander într-un interviu acordat The Mother Magazine.
Exemple: – Este enervant? Crezi că îi este foame? Sau poate e obosit pentru că nu a dormit la amiază? Știi cum e atunci când ești obosit și înfometat, nu?
– Este rea? Pare că a avut o zi grea la școală. Ieri mi-ai spus că e foarte drăguță și prietenoasă. E foarte drăguță, nu?
2. Lăsați copiii să simtă, să trăiască emoțiile așa cum sunt ele.
Părinții au tendința de a le spune copiilor cum ar trebui, sau nu, să se simtă. Dacă cei mici sunt obosiți, triști, furioși, unii părinții le spun: “Nu fi supărat!”, “Nu ai niciun motiv să fii nervos!”, “Ar trebui să îți fie foame, mănâncă!”. Atunci când le spun copiilor cum ar trebui să se simtă, părinții nu îi lasă să își auto-regleze emoțiile. Adică să le simtă ca atare și să învețe să “lucreze” cu ele și să le depășească. “Trebuie să avem încredere în copiii noștri și să îi lăsăm să învețe care le sunt limitele emoționale. Nu uitați, nu există emoții bune sau emoții rele. Există doar emoții.”, spune Jessica Alexander.
3. În viață nu e totul cu final fericit. Citiți-le copiilor și povești triste, despre durere și pierdere.
Poveștile fără final fericit sunt o bună metodă de a-i învăța pe copii despre emoțiile “dificile”, și implicit despre empatie. Autoarea cărții The Danish Way spune că există studii care arată că atunci când le citim copiilor despre o varietate largă de emoții (inclusiv, tristețe, durere, etc) crește și abilitatea lor de a empatiza cu cei din jur. De exemplu, există multe povești daneze pentru copii cu final de-a dreptul tragic. Povestea Mica Sirenă, care este originară din Danemarca, nu are un final fericit așa cum este prezentată inclusiv în România. De fapt, sirena nu rămâne cu prințul, ci moare din cauza tristeții.
Atunci când copiii aud asemenea povești devin curioși și vor să afle mai multe despre emoțiile descrise. Iar noi trebuie să le răspundem la întrebări, să le vorbim despre viață așa cum e, cu suișuri și coborâșuri, și astfel copiii devin mai capabili să facă față greutăților.
2 comments