“There’s never been a mother or father since the beginning of time who hasn’t had their heart broken by their children. And nothing traumatic has to happen. All they have to do is grow up”, spunea poetul și scriitorul David Whyte într-un podcast pe care l-am ascultat în urmă cu ceva timp. (în traducere: “Nu a existat niciodată o mamă sau un tată căruia copiii să nu îi fi frânt inima. Și nu trebuie să se întâmple nimic traumatic. Tot ce trebuie să facă este să crească”).
Aceste cuvinte au rezonat atât de mult cu mine încât mi-au dat lacrimile. Au descris perfect ceea ce simt de când am devenit mamă. Sabina are 3 ani și 9 luni. Multe etape s-au încheiat, altele au început și fiecare tranziție mi-a răpit ceva mult iubit și mi-a adus ceva nou care m-a încântat. Cele două nu se compensează însă. Sentimentul de pierdere e tot acolo. Cu timpul se transformă într-un dor tăcut, câteodată chiar uit de el, dar alteori iese la suprafață când nu mă aștept. Și atunci mă cert cu timpul. Îi reproșez că trece prea repede peste copilul meu. Parcă e pe fugă. Nu am prea mult timp să mă bucur de primele gângureli, de picioarele acelea grăsune de bebeluș, de primii pași nesiguri când se retrăgea în siguranță în brațele mele, că au și trecut.
Știu că așa funcționează lucrurile, mă simt cu adevărat norocoasă că am un copil sănătos, care crește și evoluează și descoperă lumea cu sufletul curat și mintea înfometată de cunoaștere și de experiențe noi. Nici nu aș vrea să fie altfel. Acest proces ale devenirii, evoluția ei este cel mai frumos spectacol la care am asistat vreodată. Dar tot mi-e dor de Sabina la 2 luni, de Sabina la 6 luni, la 1 an, etc! Și cu fiecare an pe care îl face spre independența aceea totală, inima mi se mai frânge un pic și în același timp crește de mândrie. Un paradox, știu! Dar cred că acesta este paradoxul părinților: creșterea copilului îți aduce lacrimi de tristețe și dor și o fericire imensă, toate în același timp.
Acest timp nemilos m-a făcut să fie mai atentă la fiecare moment. Fac zeci de fotografii mentale cu fetița mea, în fiecare zi, o sorb din priviri. Aș vrea ca fiecare moment petrecut cu ea să rămână fixat în sufletul meu. Când o adorm și îmi cere să o iau în brațe (nu adoarme altfel) absorb acel moment cu toate simțurile mele. Mă gândesc la viitor, când va fi ea adult și va dormi singură și o voi vedea doar când va veni vizită și mi se frânge inima. Și atunci o țin în brațe și mai strâns, și o sărut pe frunte și obraji și pe mânuțe și încerc să îi iau mirosul și gustul și să le pun la păstrare pentru totdeauna într-o sticluță specială din memoria mea. Să nu le uit niciodată, să mă pot întoarce la ele când îmi va fi dor de ea în ipostaza de copil.
Acesta este și motivul pentru care nu o pot lăsa încă din brațe. Sabina are 3 ani și 9 luni și 17 kg și încă o duc în brațe pe distanțe mai mari sau mai mici. Mă dor brațele, spatele, picioarele, dar mi-e greu să renunț la asta. E prea trist. Ar fi sfârșitul unei etape la care nu sunt pregătită să renunț. Va veni un timp când va fi prea mare pentru a fi ținută în brațe și știu că atunci voi tânji după aceste momente în care mă ține strâns, cu dragoste, în timp ce o port prin toate locurile.
Sabina pare să îmi ghicească gândurile. Într-o zi mi-a spus un pic tristă:
– Mami, eu nu vreau să ma fac mare! Vreau să rămân copil!
Atunci i-am spus că mai este mult până va crește mare, că va fi copil încă mult timp. I-am vorbit despre cât de lungă și frumoasă e copilăria. Despre prieteni noi, jocuri noi și sute de experiențe care o vor încânta. Însă dacă aș fi fost sinceră cu ea i-as fi răspuns simplu:
Și eu, puiul meu!
