Copiii fac crize de furie în cele mai nepotrivite momente (pentru părinți): în parc, în restaurant, pe stradă, în prezența unor persoane cunoscute sau necunoscute. Știți la ce mă refer, un copil care țipă, te lovește, se zbate pe jos în mijlocul trotuarului, etc. E o situație greu de gestionat de ambele părți. Noi am trecut de această perioadă de ceva timp deja, dar acum am început să culeg roadele acelei perioade dificile.
Să explic: zilele trecute aveam un schimb de replici mai acid cu tatăl Sabinei. Amândoi foloseam o tonalitate mai ridicată decât de obicei. Sabina era în camera ei și se juca, însă noi purtam “discuția” noastră chiar lângă ușa camerei ei. La un moment dat, Sabina scoate un pic căpșorul pe ușă și îmi spune:
– Mami, dacă ai nevoie de o îmbrățișare sau de un pupic, eu sunt chiar aici lângă tine.
Vorbele ei ne-au topit mai amândoi, cearta s-a încheiat, iar eu chiar am cerut o îmbrățișare și un pupic.
Însă ce este cel mai important pentru mine este că aceste cuvinte sunt chiar cele pe care i le spuneam eu când ea avea o criză de furie. Atunci când Sabina se așeza pe jos și dădea din picioare în mijlocul unei străzi plin de turiști din Viena sau într-un restaurant plin de oameni care ne aruncau priviri dojenitoare sau în casă la noi pe când bunica își făcea șocată două cruci mari, eu mă așezam cât mai aproape de nivelul ei și îi spuneam calm:
– Înțeleg că îți este greu. Ai niște emoții puternice de care trebuie să te descarci. Ceva doare în suflețelul tău. Dacă ai nevoie de o îmbrățișare sau de un pupic eu sunt chiar aici lângă tine.
Iar acum, la aproximativ un an de când am trecut de crizele de furie, Sabina îmi spune exact aceleași cuvinte atunci când eu sunt supărată. Pentru mine, asta înseamnă că ea a primit ceea ce avea nevoie în acele momente: înțelegere și dragoste.
Și încă ceva, atunci când stăteam calmă și îi ofeream îmbrățișări în timp ce ea țipa la mine și se tăvălea pe jos, sau atunci când îi opream ferm mâinile care încercau să mă lovească în timp ce îi spuneam cu o voce caldă “Nu te las să mă lovești”, mi s-a reproșat că las copilul să mi se urce în cap, că nu știu să îl disciplinez și că va ajunge o răsfățată, un copil fără control.
Ei bine să știți că nu s-a întâmplat așa. Sabina e o fetiță prietenoasă, empatică, bună și altruistă (în limitele vârstei). Și asta pentru că în ciuda aparențelor nu o lăsam să facă ce voia ea. De fapt, crizele ei de furie erau declanșate tocmai de o limită pe care eu o impuneam și pe care ea încerca să o forțeze.
Așa că, dragi părinți care va confruntați acum cu tantrumurile celor mici să știți ca va trece și această perioadă dificilă. Pe mine m-a ajutat mult să știu că există o explicație științifică pentru comportamentul ei. Mai exact, la 2-3 ani cortexul prefrontal, adică acea parte a creierului care este responsabilă cu gestionarea și controlul emoțiilor, nu este încă dezvoltată pe deplin. Această imaturitate a creierului provoacă comportamentele de neînțeles ale copiilor.
Această informație m-a ajutat să fac cel mai important lucru pentru copilul meu în acele momente: să îmi păstrez calmul și să fiu alături de ea, să îi ofer dragostea mea necondiționată. La început nu a fost deloc ușor, îmi era foarte greu să îmi păstrez calmul, dar cu timpul a început să vină totul în mod natural. Și împreună am reușit să trecem peste acea perioadă.
Înainte să devin mamă, când vedeam un copil care avea o criză de furie îi învinuiam pe părinți și îi acuzam (în gând) că nu știu să își educe copiii, să se impună în fața lor. Acum când asist la astfel de scene îmi vine să îi îmbrățișez pe părinți și să le spun: răbdare, va trece! Copiii au nevoie de limite ferme, impuse cu blândețe, dar și de lacrimi și de crize de furie (pentru a se elibera de emoțiile puternice) și de dragoste necondiționată din partea părinților.
Pe aceeași temă puteți citi și Ghid de supraviețuire în perioada crizelor de furie
