Li se spune “the terrible twos” sau teribila vârstă de doi ani. Este perioada în care copilul nostru dulce se răzvrătește sau cel puțin așa avem impresia noi, părinții. Limitele noastre sunt testate la maxim de țipete, crize de plâns, lovituri, iar copiii par de neconsolat. Ne enervăm, ne considerăm părinți incompetenți (iar privirile acuzatoare ale celor din jur contribuie și ele la asta), ne autocompătimim, dar nu înțelegem că este o perioadă foarte dificilă nu doar pentru noi părinții, ci mai ales pentru copii. Comportamentul lor nu este un atac împotriva noastră, nu este o răzbunare pentru un scutec schimbat prea târziu sau pentru limitarea timpului la televizor sau la tabletă. Comportamentul lor reprezintă doar reacția crudă, organică a unei ființe care ia contact cu emoțiile puternice.
Cam de un an ne confruntăm și noi cu astfel de crize. Dar perioada critică, în care astfel de crize aveau loc de câteva ori pe săptămână, a trecut. Acum se întâmplă foarte rar, iar noi le depășim mult mai ușor, pentru că și eu am căpătat mai multă experiență. Am citit, am experimentat, am simțit și mai ales am învățat niște lucruri extrem de utile pentru această perioadă grea din viața unui parinte. Cele mai importante concluzii, extrase din experiența personală, le prezint mai jos și sper să ajute și alți părinți:
1. Nu este vina lor. Comportamentul lor are o explicație științifică. De fapt, totul ține de anatomie și de evoluție. Astfel, cortexul prefrontal, adică acea parte a creierului care este responsabilă cu gestionarea și controlul emoțiilor, se dezvoltă mai târziu. Mai exact, în jurul vârstei de 4 ani. Această imaturitate a creierului provoacă comportamentele adesea de neînțeles ale copiilor. Prin urmare, nu sunt copii râzgâiați, needucați, nedisciplinați, lăsați de părinți să li se urce în cap. Nu, ei pur și simplu nu au, biologic, capacitatea de a gestiona emoțiile pe care le simt. În fiecare zi, se confruntă cu tot felul de situații care le provoacă diverse emoții: poate un copil l-a împins la locul de joacă sau poate copiii cu care a vrut să se joace l-au respins sau poate mama a lipsit astazi mai mult decat de obicei și nu se aștepta la asta. Toate acestea au un puternic impact emoțional asupra lor. De asemenea, crizele de furie apar și atunci când sunt frustrați pentru că nu reușesc să le comunice celor din jur dorințele sau gândurile lor. Cel puțin la începutul vârstei de doi ani, limbajul nu este încă suficient format astfel încât să le permită să exprime verbal toate lucrurile pe care le au de spus. Iar asta poate fi foarte enervant pentru ei. Dacă mai sunt și obosiți, le este foame sau sete șansele de apariție ale unei crize de furie cresc exponențial.
2. Declanșatorul crizei de furie nu are legătură cu faptele care au provocat-o. Crizele de furie ni se par iraționale, total de neînțeles pentru că sunt declanșate de niște evenimente banale. De exemplu, fiica mea mi-a cerut la un moment dat apă. I-am dat sticluța din care bea apă aproape tot timpul. A refuzat-o și a spus că vrea paharul verde, pahar pe care i l-am cumpărat în urmă cu câteva luni și care nu a interesat-o niciodată. Nu mai știam unde l-am pus așa că i-am comunicat că nu îl găsesc, să bea din sticluța ei dacă îi este sete. Lipsa paharului care nu a interesat-o niciodată a provocat o adevărată criză de furie. Pare o nebunie, nu? Ăsta nu poate fi un motiv de supărare exagerată, așa cum simte ea. Iar de cele mai multe ori nici nu este. Cel mai probabil motivul real este un eveniment care a avut loc mai devreme: a fost lovită de un copil, a fost obligată să facă un lucru de care i-a fost frică, a resimțit mai tare separarea de mine la creșă, s-a produs o schimbare în rutina de zi de zi, etc. Emoțiile produse de aceste evenimente nu s-au manifestat pe loc, ci au fost interiorizate. Copilul are nevoie însă să le exprime într-un fel, să se elibereze de ele.
Majoritatea crizelor de furie se manifestă în prezența mamei sau tatălui. Asta pentru că familia este locul în care copilul se află în siguranță, iar părinții sunt ființele în care el are cea mai mare încredere. Și atunci e normal că astfel de momente dificile pentru copil să aibă loc în cel mai sigur loc din lume. Așa că atunci când se află în acest loc sigur, copilul caută un declanșator pentru eliberarea emoțiilor rămase interiorizate. Acesta nu are legătură, decât rareori, cu motivul crizei de furie. Este doar pretextul pentru manifestarea ei.
3. Copilul meu e mult mai important decât imaginea mea. Cu alte cuvinte chiar nu mă interesează părerea celor din jur. Copilul meu nu are doar momente frumoase, când se joacă, cântă, vorbește și este admirat de cei din jur. Fetița mea are și momente când se așează jos în fund și plânge cu țipete și sughițuri. Iar eu, eu sunt mama aceea care stă la nivelul ei, jos, și îi spune cuvinte liniștitoare sau pur și simplu așteaptă să treacă “furtuna”. Cred că este mai bine pentru ea să o las să se elibereze de emoțiile negative decât să îi distrag atenția de la ele. Doar experimentând aceste stări va învăța cu timpul să le gestioneze mai bine. Iar prin faptul că eu accept aceste emoții și exprimarea lor învață și ea la rândul ei să le accepte ca o parte vieții. Cred că este sănătos ca cei mici să își exprime emoțiile, să se elibereze de ele, odată ce ele au apărut. Dacă le distragem atenția, emoțiile acelea nu dispar, ci rămân acolo și vor răbufni mai târziu. Plânsul le face bine, chiar și țipatul și mișcările acelea rapide din mâini și din picioare îi eliberează de stres și treptat se calmează. Și noi adulții plângem când suntem triști, țipăm când suntem nervoși, iar cortexul prefrontal s-a maturizat de mult timp. Avem o capacitate mult mai ridicată de gestionare a emoțiilor și tot e dificil să le ținem în frâu.
4. Ce putem face noi părinții? Răspunsul e simplu: să fim alături de ei. Atunci când fiica mea avea o astfel de criză de furie, mă așezam lângă ea. “Ai avut o zi grea. E un moment dificil pentru tine. Ești supărată”, îi spuneam. Uneori ceea ce îi spuneam o făcea să țipe și mai tare așa că tăceam, dar nu plecam de lângă ea. Pur si simplu încercam să îi comunic că îi înțeleg comportamentul și că sunt alături de ea. După un timp, se calma, și de fiecare dată venea în brațele mele. O primeam cu căldură și cu dragoste. Rămânând alături de copilul tău în astfel de momente îl faci să se simtă în siguranță și mai ales să se simtă acceptat și iubit în niște momente dificile pentru el. De asemenea, la fel de important, prin acceptarea de către părinți a acestor răbufniri emoționale, copilul învață că este ok să își exteriorizeze sentimentele să se elibereze de ele. Lacrimile nu sunt o rușine, ci sunt vindecătoare, la propriu. Acceptarea unor astfel de comportamente din partea copilului și tratarea lor cu calm nu este o încurajare pentru a le repeta pe termen nelimitat. Cu timpul, copilul va învăța să își gestioneze aceste emoții, se va elibera de ele, dar altfel, mai matur.
Dacă astfel de crize se declanșează atunci când sunteți într-un loc public (restaurant, cafenea, parc, etc) cel mai bine este să vă retrageți într-un loc mai liniștit. Îi va fi mai ușor și copilului și ție care nu vei mai avea de înfruntat privirile dezaprobatoare ale celor din jur. De asemenea, asigurați-vă că este în siguranță și nu se poate răni.
P. S. Nu trece o zi în care să nu te citesc ceva despre creșterea, dezvoltarea și educarea copilului. Referitor la crizele de furie mie mi-au fost foarte utile articolele scrise de Janet Lansbury și acest studiu, realizat de profesorii de la trei universități de top din SUA. De asemenea, cartea lui Alfie Kohn – Parenting necondiționat îmi reaminteștte întotdeauna să reacționez cu calm și multă dragoste față de copilul meu.
Acest articol a mai fost publicat și pe creștemoameni.ro.
3 comments