O criză de furie? Sau poate că totuși, uneori, un trabuc este doar un trabuc

Mă numesc Diana și, de aproape patru ani de zile, învăț cum să fiu mamă.

Din păcate nici prima ecografie, nici primul scâncet nu mi-au adus iluminarea și omnisciența părintească. Acum, nu știu dacă o fi fost busola mea internă defectă, cert este însă că nici instinctul matern și nici faimosul bun simț nu mi-au prea fost de folos când a fost vorba să schimb primul scutec, să fac prima baie sau să pricep, instinctiv, de ce plânge copilul și cum să-l liniștesc. Neavând bătrâni de cumpărat și nici bunici disponibili pe aproape, am apelat, ca orice mamă modernă și echipată tehnologic, la internet. Astfel, www a devenit nordul salvator al busolei mele părintești. Împreună am trecut prin chinul măsurătorilor de grame și centrimetri, prin labirintul diversificării și provocările diferitelor etape de dezvoltare – de la „terrible twos”, la „horrible threes”, la „a new-baby-in-the-house”. În fine, din multe puncte de vedere m-a ajutat să fiu o mamă mai bine informată și, implicit, o mamă mai bună.

Această convingere mi-a fost oarecum zdruncinată de o criză de furie și un inocent ghiveci de primule, pe când ne aflam în vacanță la bunici, în Italia. După două săptămâni de ploi, ninsoare răzleață și frig, combinate cu o răceală în tandem frate-soră, primăvara pare să își intre în sfârșit în drepturi. Profit așadar de o după-amiază minunată și îmi scot băiatul la o plimbare cu obiectiv de  shopping pe la raioanele de băieți. Situația se prezintă oarecum mai albastră decât în România, adică sortimente mai diverse, spații mai mari și pline de tot ce își poate dori o mamă de băiat. După vreun ceas de bătut magazine și vânturat umerașe, protestele tot mai accentuate din cărucior îmi atrag atenția că este cazul să încheiem escapada.

O iau așadar către casă, cu plasele izbindu-se ritmic de picioare și de cărucior, când îmi dau seama că am comis o gafă majoră: am omis să-i iau ceva și ei. Mă opresc frământată în mijlocul drumului, calculând timpi, distanțe și șanse de găsit ceva în cel mai scurt timp posibil, când dau cu ochii de o florărie ce stătea să închidă. Câteva minute mai târziu zburd către casă, cu aceleași plase bălăngănindu-se de cărucior și cu un zâmbet de maximă mulțumire pe față, în timp ce babyboy se holbează fermecat la ghiveciul cu flori amplasat strategic la picioare, departe de fluviul de salivă și degetele-i cercetătoare.

Culmea norocului, ajungem în același timp acasă. Ea, toată un zâmbet, îmi strigă din scaunul ei de mașină:

– Mamina, m-am distrat așa de bine! Stai că îți deschidem noi ușa.

Eu răsuflu ușurată că nu manifestă niciun semn de gelozie când vede că am ieșit fără ea, după ce petrecuse toată dupa-amiaza la birou, cu bunicii, iar apoi făcând vizite. Și încep:

– Dragostea mea, mi-a fost așa de dor de tine! Uite, ți-am luat ceva frumos…

Văd cum îi coboară privirea pe ghiveciul cu primule, îi încremenește surâsul pe față și dă să îmi închidă ușa în nas. Reușesc să strecor piciorul și să blochez ușa, holbându-mă perplexă după ea, care o rupe la fugă pe scări în sus. Nonna (bunica ei italiancă), rămasă în așteptare la baza scărilor, ridică din umeri la fel de nedumerită. Ajunsă la jumătatea scărilor Ari se întoarce și îmi aruncă peste umăr, înainte de a-și continua drumul:

– Sunt foarte urâte și dezgustătoare florile alea, să le duci imediat înapoi!

Eu rămân blocată în intrare, până simt ușa grea strivindu-mi piciorul și îmi amintesc că mai am un bebe în cărucior, rămas la intrare. Buimacă, reușesc cumva să car toate cele până în casă, unde mă așteaptă Ari, cu un aer războinic. Fără un cuvânt îmi ia florile din mână și le scoate la ușă, invitându-mă să le duc la gunoi. Încercăm pe rând, să o liniștim, să înțelegem ce s-a întâmplat. Între două țipete, un hohot de plâns și vreo cinci reproșuri reușim să ne dezbrăcăm cu toții și să eliberăm holul. Ea rămâne la fel de supărată, însă pare să se fi liniștit. Moment în care, fără să chibzuiesc prea bine, deschid ușa și revin cu ghiveciul în casă. Un urlet mă încremenește cu mâna pe clanță. În secunda următoare florile îmi dispar din mână, iar ea o zbughește, cu ghiveci cu tot, în camera mătușii, trântind ușa cu putere. Mă uit pierită în urma ei. Nonna ridică din sprâncene și, calmă, mă sfătuiește să o las în pace. Nici nu apuc să mă hotărăsc ce să fac, când se deschide ușa și Ari își ițește capul și o mână cu care clatină ghiveciul de flori:

–  Sunt oribile florile astea! Să îți fie rușine! Nu îmi plac deloc!

Eu dau să mă apropii de ea, însă mă avertizează prompt:

– Stai departe de mine, sunt tare supărată pe tine!

Și se retrage din nou în cameră.

Într-un moment de liniște îmi fac curaj și merg la o discuție. Bat la ușă, ignor avertismentul „Pleacă!” și intru. Ari, ascunsă sub birou, trăgea de frunze. Încep prin a-mi manifesta nedumerirea cu privire la reacția ei, încerc să îi pun întrebări, pe ocolite, să înțeleg dacă a supărat-o faptul că m-a văzut venind cu fratele ei de la plimbare sau că și-a petrecut după-amiaza departe de noi. Ea mă lasă să perorez apoi, uitându-se drept la mine, îmi declară răspicat:

– Sunt tare supărată pe tine. Florile astea sunt foarte urâte și nu îmi plac deloc. Să le iei acum de aici. Vreau să stau puțin singură.

O asigur că înțeleg, îi repet că o iubesc și când se liniștește o aștept în sufragerie, să mai povestim. Evident, ies cu flori cu tot și le pun bine, pe terasă. Într-un final își face apariția și domnișoara mea, cu nasul și ochii roșii, întrebând răstit:

– Ai scos florile?

Eu o asigur că da, nu mai sunt în casă, iar restul serii decurge absolut liniștit. Evident, neuronii mei bâzîie în continuare după explicații. Așa că la momentul final al zilei, întinsă relaxată în pat, o pun să îmi povestească aventurile ei de după-amiază și încerc să aduc vorba despre criza dinainte. Ea îmi povestește senină despre desenele făcute cu marker, de steaua cu dinți și foarte lipicioasă a Martinei (noua ei prietenă), iar cînd ajungem la flori îmi spune scurt că sunt foare urâte, galbenul nu este culoarea ei cea mai preferată, iar eu trebuia să știu că nu le vrea. Înghit în sec și mă gândesc că și mâine e o zi, mai vedem ce comentarii ies la iveală și ce se ascunde, de fapt, în spatele poveștii ăsteia.

A doua zi ne urmăm rutina normală, eu atentă ca o hienă la orice privire, cuvânt sau gest care m-ar putea lumina, iar ea senină și solară, ca primulele pe care le văd în geam de fiecare dată când întorc capul. După prânz, nonna o întreabă lejer dacă vrea să meargă cu ea la cumpărături. Ari se gândește preț de o secundă și răspunde senin:

– Nonna, nu uita că trebuie să trecem și pe la Martina. I-am promis că mai mergem în vizită. Mamina, mă ajuți să mă îmbrac?

În timp ce îi trag geaca și îi inchei tenișii mă dădăcește:

– Să ai grijă de frățiorul meu, că e mic și trebuie să doarmă.

Apoi, mângâindu-mă ușor pe păr, îmi șoptește conspirativ în ureche:

– Dacă vrei, poți să îmi iei flori. Dar ai grijă să nu fie galbene!

Eu nu știu dacă să râd sau să plâng, așa că îi spun sincer:

– Ari, nu cred zău că o să îți mai iau flori prea curând!

Ea îmi răspunde zâmbind ușor, îndreptându-se către ușă:

– Lasă că o să mergem împreună. Tu chiar nu știi să le alegi.

Am rămas blocată uitându-mă în urma lor, simțind că mă ia cu vertij. Oare să fi înțeles eu totul pe dos, să fi interpretat, să mă fi frământat că nu sunt o mamă suficient de bună, că nu îi acord suficientă atenție, așa cum o fac deseori, și să fi văzut mai mult decaît era cazul? Oare toată tevatura cu florile să fi fost, pur și simplu, despre flori? Simt cum mă apucă o durere de cap și, deși nu mai fumez demult, simt așa, o poftă de o țigară pe care să o fumez cu nesaț, reflectând asupra lucrurilor simple pe care le complicăm cu atâta avânt, în timp ce în minte îmi răsare Freud cu al său „Uneori un trabuc este doar un trabuc”.