Nu sunt mama care am crezut că sunt

Aș vrea să nu îmi compar fetița cu alți copii, dar o fac. Nu verbal, nu în fața ei, doar în mintea mea. Și nu o compar doar pe ea, ci mă compar și pe mine, cu mama copilului. În urmă cu câteva zile, am văzut pe Facebook scrisoarea scrisă de un copil de 4 ani către Moș Crăciun. Patru rânduri de cuvinte scrise cu litere mari de tipar au declanșat în mintea mea o adevărată furtună. Zeci de întrebări vâjâiau în capul meu: Oare nu sunt o mamă bună pentru că Sabina încă nu știe să scrie la 4 ani și o lună? Oare trebuia să lucrez mai mult cu ea? Mă implic prea puțin? Oare fac ceva greșit?, etc.

Era ca și cum două persoane se certau în mintea mea: cea rațională care știe că succesul academic al unui copil nu este afectat dacă la 4 ani încă nu știe să scrie și să citească, că un copil trebuie să învețe să scrie și să citească atunci când căile neuronale pentru scris și citit sunt formate și mai ales că nu e corect ca la această vârstă să îmi înscriu copilul într-o cursă academică care nu are beneficii decât pentru orgoliul meu de părinte. Dar mai era și versiunea mea emoțională, orgolioasă și perfecționistă care îmi țipa în urechi că am eșuat ca mamă, pentru că la 4 ani și o lună copilul meu abia recunoaște 10 litere. M-am perpelit așa, aruncând invective deloc flatante asupra mea, câteva ore până am adormit.

Am vrut să încep să o învăț literele pe Sabina încă de când avea 3 ani, însă am tot amânat dintr-o varietate de motive: am zis că e prea mică, era vară și cea mai mare parte a timpului o petreceam afară, din comoditate (a mea), etc. Însă, în acea seară, singura cauză care îmi venea în minte era comoditatea mea. În acele momente, doar eu eram responsabilă pentru că la 4 ani copilul meu nu știe să scrie și să citească la fel ca alți copii de vârsta ei. Și cumva, mintea mea derula pe repede înainte și deja o vedeam pe fiica mea eșuând în viață din cauza mea.

Cred că în fiecare dintre noi conviețuiesc simultan mai multe persoane, mai multe voci, iar uneori cea care domină nu este și cea mai blândă sau cea mai corectă. De exemplu, câteodată vocea mea perfecționistă capătă un discurs de dictator și mă face să mă simt mică și neînsemnată pentru orice mică imperfecțiune din viața mea: casă dezordonată, prea puțin timp petrecut cu Sabina, 1-2 kilograme în plus și lista poate continua la nesfârșit.

De când am devenit mamă mi-am promis că nu o să îmi reduc fetița la realizările ei academice, că nu o să o compar cu ceilalți copii, că o să am încredere în ritmul ei de dezvoltare. Mi-am spus spus că până începe școala cea mai importantă sarcină a ei este să se joace, pentru că jocurile și timpul liber nestructurat îi conferă o multitudine de ocazii de a învăța lucruri noi. Și cred toate lucrurile spuse mai sus. Mă rog, partea mea rațională le crede. Dar se pare că această voce rațională nu dictează întotdeauna și că vocea mea competitivă și perfecționistă are și ea un cuvânt greu de spus, că preia de multe ori puterea asupra gândurilor mele și că încă nu știu să o controlez.

Și mă tem că această voce o să îmi saboteze eforturile mele de părinte care vrea să își crească copilul în afara unei grile de așteptări rigide, de note, de realizări academice excepționale. Am crezut că sunt altfel, că deși am fost evaluată și iubită de părinți în funcție de notele primite la școală, deși am fost constant comparată cu alți copii, deși valoarea mea a fost stabilită de factori externi, eu o să fiu altfel cu copilul meu. Dar realizez acum că e greu să scap de o haină pe care părinții și societatea au cusut-o pe mine timp de 30 de ani. E mult mai dificil decât am crezut să renunț la ochelarii prin care am fost învățată să văd lumea.

Acest text este o confesiune. A trebuit să scriu aceste cuvinte pentru a mă vedea pe mine mai clar, pentru a recunoaște un fapt greu de recunoscut. Lucrurile nu stau așa cum am crezut. Eu nu sunt așa cum am crezut. Acesta este primul pas: identificarea problemei și acceptarea ei. Urmează schimbarea.