Înainte de a deveni părinte îmi imaginam că acest rol este unul destul de simplu. Îi ofer copilului multă dragoste necondiționată, îl țin în brațe atunci când are nevoie și gata. Credeam că asta este suficient și că această iubire va fi ca un panaceu pentru toate provocările și greutățile care vor veni. Odată ce mi-am intrat în rol însă, și mai ales cu cât Sabina creștea am realizat că totul este mult mai complex. Da, e adevărat că dragostea necondiționată este esențială, condiția obligatorie pentru a crește copii fericiți, însă nu cred că este suficientă.
Chiar și atunci când ne iubim copiii le putem face rău, fără să realizăm asta și mai ales fără o intenție în acest sens. Din dragoste, intervenim și îi ajutăm atunci când ei nu au nevoie de ajutorul nostru, din dragoste îi protejăm atunci când au nevoie să înfrunte viața, din dragoste le impunem modul nostru de a privi viața și de a se raporta la ea. Și astfel, din prea multă dragoste câteodată devenim obstacole în calea evoluției copiilor noștri.
Dragostea pentru copiii noștri ne dereglează câteodată busola de părinte. Ne arată pericole acolo unde ele nu există și slăbiciune acolo unde puterea stă să iasă la suprafață. Dar cum știm când să avem încredere în busola noastră și când nu? Cum știm când trebuie să intervenim și când să stăm deoparte?
După multe gânduri, greșeli și îndoieli am simplificat problema împărțind-o în două modele de parenting: cea a constructorului și cea a grădinarului. Ce înseamnă pentru mine fiecare model în parte:
Constructorul are parte de mult stres, muncă și efort susținut, dar și teamă de eșec. Atunci când construiești îți asumi rolul de creator. Casa, clădirea nu există fără tine, nu e stabilă, călduroasă fără contribuția ta. Atunci când ești constructor plănuiești, pui tu cu MÂNA TA cărămidă peste cărămidă, corectezi ce nu stă drept, corectezi ce nu respectă viziunea ta despre cum ar trebui să arate clădirea TA.
Un constructor decide totul despre și pentru clădire: cum o să arate, câte etaje, câte camere, cât de puternică e temelia, etc. Totul ia forma minții și mâinilor constructorului.
Și cu atâta responsabilitate în spate, teama se cuibărește adânc în sufletul constructorului. Este emoția care îl însoțește permanent. Teama de eșec, teama de a nu fi luat decizia care trebuia pentru a avea o clădire perfectă, teama de a fi pus cărămida greșită sau de a fi uitat să pună o cărămidă.
Cel care plantează însă este ghidat de speranță și de încredere. Primul act, cel mai important, este plantarea semințelor, apoi face un pas în spate și are încredere în planta pe care a sădit-o că va fi suficient de puternică pentru a rezista.
O va privi în fiecare zi și o va ajuta doar atunci când are nevoie: va schimba pământul cu unul mai hrănitor, va curăța frunzele uscate, va înlătura buruienile care îi pun în pericol creșterea, o va uda atunci când ploaia nu va veni la timp. Apoi va face din nou un pas în spate și va privi planta cum înflorește singură, se va bucura de frumusețea și de puterea ei.
Când natura se va năpusti furioasă asupra ei, va privi din nou din casă cu speranță și încredere spre ea. Nu o va putea smulge din pământ pentru a o lua în casă la căldură. Va trebui să o lase acolo și să aibă încredere că este suficient de puternică pentru a face față greutăților. Până la urmă acesta este mediul ei. Nu este ultima furtună/iarnă din viața ei. Vor urma altele, poate mai violente. Doar confruntându-se cu ele își va crește rezistența în fața lor. Asta e viața ei, cu bune și cu rele.
Recunosc, în sufletul meu de mamă se dă o luptă permanentă între cele două modele. Instinctul îmi spune să intervin mai des decât ar trebui, iar rațiunea mă împinge la o parte. Nu de puține ori m-am oprit cu mâna la jumătatea drumului, atunci când voiam să o ajut pe Sabina deși era evident că poate și singură. Încet-încet devin un părinte “grădinar”, încet-încet fetița mea îmi semnalează să mă relaxez și să am mai multă încredere în ea, în puterea ei de a crește așa cum trebuie, după regulile ei. Și îmi dau seama că busola mea de părinte este chiar copilul meu.
