Ne trăim viața într-o cursă contra-timp, cu ochii pe ceas și o linie de sosire imaginară pentru fiecare obiectiv mare sau mic pe care ni-l impunem. Cu cât ajungem mai repede cu atât mai bine. Iar odată ce devenim părinți, îi atragem și pe copii în cursa noastră și îi pregătim pentru o viață asemenea. Trebuie să învețe să meargă până la 1 an, să vorbească până la doi, să scrie și să citească până la 5 ani, să vorbească cel puțin o limbă străină și tot așa. Totul pe repede înainte. Viața e grea, concurența e mare, așa că trebuie să ne asigurăm că ne-am antrenat copiii eficient și rapid. Pentru copii însă, viața nu ar trebuie să fie o cursă, ci o călătorie minunată cu lucruri noi de descoperit la fiecare pas. Pentru copii, totul este nou, iar atunci când vezi ceva pentru prima oară trebuie să te oprești să îl studiezi din toate unghiurile, să îl atingi, să îl guști, să îl miroși, să îl înveți. Nu treci pe lângă el în fugă, observând-ul cu coada ochiului. Iar noi, părinții trebuie să îi lăsăm să descopere, trebuie să avem răbdare ca ei să învețe, trebuie să AȘTEPTĂM.
Trebuie să AȘTEPTĂM ca cel mic să depășească etapele de dezvoltare specifice oricărui copil, să își dezvolte limbajul, să învețe să meargă sau să folosească toaleta. Copiii trec peste aceste etape atunci când sunt ei pregătiți. Iar toată graba noastră, așteptările și dezamăgirile aferente nu le fac bine. Copiii simt când și-au dezamăgit părinții, iar reacțiile noastre verbale sau non-verbale îi afectează și le scad stima de sine. Însă dezamăgirea aceasta apare din cauza părintelui și nu a copilului. Pentru că a setat așteptări prea devreme. Dar așteptările trebuie setate în funcție de fereastra de timp acceptată de medici și specialiști pentru fiecare etapă, și nu prin comparație cu copiii din jurul nostru.
Și eu m-am grăbit de multe ori. Am încercat să o învăț pe Sabina să facă la oliță de trei ori până ne-a reușit. Primele două dăți am renunțat, pentru că nu aveam niciun rezultat. A treia oară a fost suficientă o singură săptămână pentru a renunța definitv la scutece. Tranziția a fost atât de ușoară și de rapidă că abia mi-am dat seama de importanța momentului. La primele două încercări, Sabina pur și simplu nu a fost pregătită, chiar dacă am făcut totul ca la carte. A treia oară însă ne-am sincronizat. Era pregătită și totul a decurs foarte ușor. S-a întâmplat la fel și cu renunțarea la suzetă sau la biberon. Secretul este să aștepți până când cel mic este pregătit.
Trebuie să AȘTEPTĂM și să îl lăsăm pe copil să descopere lumea din jurul lui. Atunci când îi oferim o jucărie nouă nu trebuie să îi arătăm și cum să o folosească. După ce i-o oferim, facem un pas înapoi și îl lăsam pe el să o descopere. Atunci când mergem în parc și cel mic găsește bețe și pietre îl lăsăm pe el să le folosească așa cum dorește (atâta timp cât rămâne în siguranță el și cei din jur).
Trebuie să AȘTEPTĂM înainte de a le distrage copiilor atenția de la activitățile în care sunt antrenați. Atunci când sunt concentrați asupra unor obiecte sau a unui joc copilul învață, caută soluții sau încearcă să fie creativ și trebuie să le oferim spațiul și timpul necesar pentru a putea face aceste lucruri. Iar dacă cel mic a luat o pauză de la un joc, trebuie să AȘTEPTĂM să își găsească el o nouă activitate asupra căreia să se concentreze. Dacă nu ne solicită în mod expres ajutorul, nu intervenim. În astfel de momente de “plictiseală”, copilul devine creativ, își descoperă pasiunile, și învață să caute singur modalități de a se distra.
Trebuie să AȘTEPTĂM să treacă furtuna emoțională. Atunci când copilul este furios, supărat sau plânge trebuie să îl lăsam să trăiască aceste emoții, să le cunoască și astfel încet-încet să învețe să le gestioneze. Trebuie să îi permitem să se descarce de emoțiile puternice prin plâns și să fim alături de el. Copilul află astfel că este ok să se simtă așa, se împacă cu emoțiile lui și mai ales descoperă că este iubit și atunci când plânge, țipă și este nervos nu doar când zâmbește și face toate lucrurile ca la carte.
Trebuie să AȘTEPTĂM înainte de a oferi răspunsuri și să îl lăsăm pe copil să găsească soluția. Atunci când întâlnește un obstacol, când turnul pe care încearcă să îl construiască se dărâmă, când piesa de la puzzle nu intră acolo unde o pune copilul nu îi arăta tu soluția. Lasă-l pe el să să o caute, să încerce alternative, să eșueze și să o ia de la capăt. Fiecare reușită îi va crește stima de sine, iar absența unei intervenții din partea adultului va fi un semn că părintele are încredere în el. În plus, copilul se va obișnui cu micile eșecuri, va învăța să le depășească și va deveni mai rezilient. Dacă totuși vă cere ajutorul, nu îi oferiți soluția pe tavă ci încercați să îl direcționați către ea punându-i întrebări ajutătoare.
“Așteaptă” e un cuvânt simplu, ușor de amintit, dar cu atâtea beneficii pentru dezvoltarea copilului nostru, dar și pentru relația noastră cu el. Acest cuvânt este noua mea mantră care mă ajută să mă calmez, să încetinesc ritmul și să mă bucur mai mult de copilul meu și de momentele petrecute împreună.
