Sabina (4 ani) e nervoasă. Țipă la mine: “Vreau ciocolată!!!!”
Eu: Ai mâncat azi-dimineață o bucățică. Asta a fost porția pentru azi. Are zahăr și nu îți face bine dacă mănânci mai mult.
Sabina: Ba îmi face bine. Vreauuuu ciocolată!!!!
După nivelul decibelilor sunt sigură că jumătate dintre vecini asistă fără voie la acest spectacol.
Cu toate acestea nu dau înapoi. Vorbele mele o înfurie și mai tare. O văd cum se încordează și vine spre mine să mă lovească.
Îi prind mâinile și îi spun calm:
– Înțeleg că ești furioasă. Ai voie să fii furioasă pentru că nu obții ceea ce îți dorești, dar nu ai voie să lovești. Nu lovim nici măcar atunci când suntem furioși. Dacă vrei să îți eliberezi furia poți să sari tare în sus sau să arunci această pernă cât de departe poți.
– Lasă-măăăăă! Vreau ciocolată!!
Își eliberează mâinile și încearcă să mă lovească din nou de mai multe ori. Îi prind mânuțele înainte de a-și atinge ținta.
– Nu te las să mă lovești. Înțeleg că vrei ciocolată. Tu te-ai dus să iei ciocolată din frigider, iar eu am venit și ti-am luat-o din mână și apoi ți-am spus că astăzi nu mai mănânci ciocolată. Ești nervoasă pentru că nu primești ceea ce îți dorești. Însă ciocolata are zahăr, iar zahărul deși e gustos nu îți face bine. Încerc să te protejez.
În loc să îi prind încheieturile în timp ce încearcă să mă lovească îi prind pumnișorii în palmele mele și o împing ușor ca să o determin să răspundă la fel.
Strategia mea funcționează. Împinge și ea tare cu pumnișorii în mâinile mele.
– O, ce puternică ești. Așa, împinge și descarcă toată furia!!!
Sabina mă ascultă și se concentrează la mânuțele ei.
– O, ești foarte puternică. Abia pot să rezist. Nu mai rezist!!! Ești prea puternică pentru mine!,îi spun eu și apoi mă las pe spate și cedez.
Ea vine peste mine și începe să râdă.
– Încă o dată! îmi spune ea.
– Stai să număr până la 5 să îmi recapăt forțele, îi răspund eu.
Și o luăm de la capăt de câteva ori.
De fiecare dată îi spun că e puternică, de fiecare dată mă doboară.
Și uite așa, i-am redat puterea, ne-am jucat, ne-am reconectat și am râs împreună. Și a uitat de ciocolată sau oricare ar fi fost motivul real din spatele furiei.
Citind această poveste, multe persoane vor spune că las copilul să facă ce vrea, că atunci când va fi mare mă va bate de-a binelea.
Adevărul e că nu e prima oară când încearcă să mă lovească. A încercat de mai multe ori, iar de câteva ori, când nu am fost destul de rapidă să îi prind mâinile, a și reușit. Iar la început mă înfuria foarte tare. Când se întâmpla, ieșeam din cameră izbind ușa și nu mă întorceam până nu mă calmam. Mi-era teamă să nu îmi pierd de tot controlul și să spun lucruri pe care să le regret mai tarziu sau să nu o lovesc “la nervi” (nu am făcut-o niciodată, din fericire). Atunci când suntem loviți, când simțim durere, creierul nostru intră în “survival mode” cu două reacții aproape imposibil de controlat: “fight or flight”. Cu alte cuvinte, când suntem agresați reacționăm în două moduri, fie fugim, fie atacăm și noi la rândul nostru. Ei bine, eu prefer să fug și să mă calmez.
Știu că Sabina nu vrea să îmi facă rău. Știu că ea reacționează așa pentru că este încă mică și nu știe/poate să își gestioneze emoțiile puternice. Nu înțelege exact ce i se întâmplă. Este compleșită de tot ceea ce simte și atunci reacționează așa cum poate. Știu asta, pentru că în momentul în care plec nervoasă din cameră ca să mă calmez, ea începe să plângă după mine, neajutorată. Dacă ar fi vrut să mă îmi facă rău, ar fi venit după mine și ar fi încercat să mă lovească în continuare.
Mi-a trebuit ceva timp ca să recapăt controlul asupra reacțiilor mele, ca să nu mai fug, să nu mă mai enervez când Sabina încearcă să mă lovească. Și asta pentru că acum o cunosc mai bine, știu să citesc semnele pe care tot ea mi le oferă, știu când emoțiile ei ajung la punctul în care ea își pierde controlul. Am timp să îi opresc loviturile, să evaluez situația și să rămân calmă. Sabina nu lovește niciodată din senin. Dacă ar face-o, atunci ar fi o mare problemă. Iar eu în mod sigur nu aș reuși să îmi păstrez calmul dacă m-aș trezi cu o palmă peste față în timp că mă joc cu ea. Dar ea lovește doar când este extrem de nervoasă și de obicei sunt un cumul de factori care provoacă aceste emoții.
Ceea ce eu pot face în aceste situații este să impun o limită clară ( Nu te las să lovești), dar și să o ajut să învețe să își gestioneze emoțiile. Și pot face asta doar dacă:
- Îmi gestionez propriile emoții și rămân calmă.
- Îi accept emoțiile (Înțeleg că ești furioasă pentru că nu primești ceea ce îți dorești, ești supărată pentru că vrei afară și nu putem ieși pentru că plouă, ești dezamăgită pentru că vrei cartea asta și nu avem bani să o luăm acum, etc).
- Îi spun ce să facă cu acele emoții pe care le simte ( Poți să îmi arați cum te simți dacă îmi povestești ce se întâmplă cu tine sau poți să iei această foaie de hârtie și să o rupi în sute de bucăți ca să eliberezi aceste emoții).
- O ajut să treacă peste acest episod printr-un joc, conectându-mă cu ea.
Nu e ușor deloc. De fapt, e al naibii de greu, pentru că am și eu bagajele mele emoționale de care mă împiedic și acum ca adult. Dar ca toate lecțiile pe care le primesc copiii, cele mai eficiente sunt cele primite prin exemplul părinților.
Indiferent ce o sa mi se spună știu că Sabina nu o să fie un copil și un adult agresiv. Știu că aceste accese de violență, care sunt foarte rare, sunt cauzate de incapacitatea ei de a-și gestiona emoțiile. Și mai știu că eu o să încerc sa fac tot posibilul pentru a o învăța să gestioneze aceste emoții puternice și să se simtă în siguranță.
6 comments
Buna, prin aceeasi poveste trec si eu cu Irina (4 ani si 1 luna). Nu-i permit sa ma loveasca si greu o fac sa renunte. Mai rau este cand la aceste intamplari asista si bunicii si ea cauta sustinere la ei. In lipsa mea. cu ei procedeaza la fel, numai ca ei ii permit sa ii loveasca pentru a o linisti. Bunicii nu suporta sa o vada plangand si tipand. Multumesc pentru sfaturi. Sper sa reusesc. Claudia
Claudia, și la noi au asistat bunicii la astfel de episoade și au fost uimiți de reacția mea. În opinia lor, trebuie să răspund mult mai dur la astfel de reacții. Bineînțeles că nu sunt de acord. Ceea ce eu pot sa îți spun este că la noi aceste episoade s-au rărit destul de mult. Iar Sabina nu mai este atât de vehementă când încearcă să mă lovească și renunță destul de repede, preferând să vină la mine în brațe sau să stea singură pe pat (cu mine la mică distanță). Depinde de situație. Oricum, mi se pare că reușește să gestioneze mai bine emoțiile astea. Îți urez mult succes!
Tare folositor articolul!
Si eu trec cu fetita mea de 3 ani si 4 luni prin asemenea episoade foarte frecvent in ultimele 3 luni de cand merge la gradinita. Si recunosc ca mi-am pierdut cumpatul de cateva ori si i-am raspuns mai dur, inclusiv plecand din camera.
Desi teoria o stiu, in unele momente din acelea, ca un paradox, se sterge. Asta din cauza bagajelor mele ce inca le mai port.
Bine este ca nu se intampla des.
Iti multumesc pentru claritatea cu care ai scris.
Cu drag!
Da, ai dreptate. Câteodată, bagajele noastre emoționale ne îndepărtează (temporar) de obiectivele pe care le avem ca părinți. E foarte bine că suntem conștiente de lucrul acesta și că încercăm să reducem efectul lor asupra noastră. Mulțumesc că ai împărtășit provocările tale. Mult succes în depășirea lor!
Puișorul meu de 2ani și 11luni,ma lovește atunci când devine frustrat, de exemplu dacă se joaca și trebuie sa se oprească pentru ca trebuie sa mâncăm, sau dacă încerc sa îl iau de pe trotineta când traversam strada, sau când cere înghețată și ii spun nu. Totul a început brusc, și am fost atât de trista, întrebându-mă unde am greșit sau unde e îngerașul meu scump care cauta mereu doar bratele mele? Acum de tăvălește și da din picioare, după care încearcă sa lovească. Iar după ce ma apar încercând sa ii prind mâinile și sa îl întreb :ești supărat? Brusc se calmează și spune :Da! Apoi îl întreb de ce e supărat și îl ajut cu raspunsul(vroiai sa te mai joci și mami te-a întrerupt? Iar el răspunde Da!) discutam puțin, foarte calm și ii explic de ce acum de exemplu trebuie sa mâncăm și ca după masa poate sa se joace iar,moment în care el se bucura. Ii spun ca sunt trista pentru ca a încercat iar sa ma lovească și îmi spune, îmi pare rău mami! E un carusel emoțional pentru amândoi și deși ieșim repede din situație simt ca amândoi suntem afectați. Întotdeauna l-am imbratisat și i-am spus ca îl iubesc iar el mi-a răspuns la fel. Trist este ca știu ca astfel de situații se vor mai întâmpla.
[…] trecut doi ani de când mă confesam aici că Sabina (pe atunci 4 ani) mă lovește uneori atunci când este foarte furioasă. Și m-am gândit că acum ar fi un moment foarte bun să revin asupra subiectului și să vă […]