63% dintre copiii din România spun că sunt bătuți acasă de către părinți! Nu toți părinții o recunosc însă, și asta pentru că mulți români consideră că o urecheală sau câteva palme la fund sau peste față nu e bătaie. De fapt, 20% dintre părinți consideră că bătaia este bună și utilă ca un mijloc de educație a copilului. Nu pentru ei este acest articol, ci pentru acei părinți care ajung să își lovească copiii în momente de stres, de extenuare psihică, pentru acei părinți care își regretă imediat faptele și care vor să se schimbe. Acest articol este pentru părinții care își doresc din tot sufletul să își crească copiii cu respect, cu blândețe și cu multă dragoste.
Pentru acești părinți am contactat-o pe Diana Stănculeanu, coordonator programe privind copilul victimă a violenței în cadrul Organizației Salvați Copiii. Am vorbit cu ea despre motivele care se află în spatele reacțiilor violente ale părinților și despre pașii pe care ei îi pot face pentru a se schimba. Nu e deloc greu, însă e nevoie de ceva timp. Pașii propuși de Diana vă vor ajuta nu doar să deveniți părinți mai buni, ci și adulți mai fericiți.
1. De ce își lovesc părinții copiii și care e primul pas pentru a se opri?
Copiii sunt bătuți nu din cauza lor, ci din cauza părinților. Copiii sunt victime nevinovate. Știu că pentru unii părinți această informați va fi greu de tolerat, dar este cea adevărată. Comportamentul tău agresiv cu copilul are mai mult de-a face cu tine ca om, decât cu copilul, și de obicei ascunde emoții puternice, precum FRICA.
Și tocmai de aceea schimbarea trebuie să înceapă de la părinte.
“Le recomand părinților să fie atenți care sunt comportamentele copiilor care le apasă acele butoane emoționale, pentru că dacă e să mă gândesc la părinții care lovesc extrem de rar și atunci când o fac se simt foarte rău după aceea, ei nu o fac în situații de rutină, de zi cu zi, de genul: nu mă lasă să amestec în oală, să am o discuție la telefon, nu și-a strâns jucăriile când i-am spus, etc. Ci, de obicei sunt situații în care siguranța și sănătatea copilului sunt puse în pericol. Am văzut părinți care brusc au lovit sau au țipat atunci când un copil era pe cale să o ia pe scări în jos sau era cu degetele spre priză sau era în preajma aragazului lângă o oală cu mâncare fierbinte și a fost o frică atât de teribilă că i s-ar putea întâmpla ceva rău copilului încât această reacție agresivă a fost prima care a venit, însă a fost una de protecție”, spune Diana.
“A fi un părinte calm pentru copilul meu înseamnă să fiu un adult împăcat cu emoțiile mele, să mi le cunosc, să știu foarte bine care sunt situațiile în care butoanele mele emoționale sunt apăsate grav de tot, ce îmi stimulează mie atât de tare furia, ce îmi provoacă mie atât de tare frica.
Pentru că sunt emoții care vin la pachet. Pentru că un părinte care își bate copilul pentru că are note mici la școală s-ar putea să trăiască o teamă atât de mare că copilul lui fără rezultate școlare nu se va descurca în viață, încât simte nevoia să ia măsuri acum, ferm și rapid ca să îl determine pe copil să se reîntoarcă către studiul academic. Deci la bază e tot o frică. Mi-e așa de frică să nu ajungă pe străzi dacă nu învață încât când îmi ia 7 la geografie îl lovesc de ce nu a luat zece.
Cu un copil care încalcă o regulă, îmi este atât de teamă că regula de astăzi se va transforma într-o mie de reguli încălcate, că copilul meu o să ajungă să nu mă respecte, să nu poată să aibă relații cu ceilalți adulți și se va rata în viață încât eu astăzi simt nevoie să fiu atât de ferm, atât de autoritar și să îi dau o lecție. Și pe fondul experiențelor anterioare, când noi fie am fost bătuți de părinții noștri, fie suntem înconjurați de convingeri care spun că copiii doar așa învață, prin suferință, prin mesaje ferme, prin impunere de respect, evident atunci aceasta va fi prima soluție care mi se pare cea violentă”, explică Diana.
“Mami, azi nu te-ai descurcat foarte bine cu emoțiile”
De multe ori, părinții reacționează violent din propria lor frică, iar ei trebuie să înțeleagă că acest comportament agresiv are legătură cu propriile lor scenarii de viață și nu cu copilul.
“Atunci când conștientizez asta, primul pas nu e neapărat că nu îl mai lovesc, dar măcar mă duc la copil și spun: hai să își explic de ce am reacția asta atât de violentă de care nu sunt mândru, de care mi-e atât de rușine, pe care aș vrea să nu o mai am, dar aș vrea să înțelegi de unde vine. Asta din capul locului repară o relație părinte-copil. Oricât de mic ar fi copilul, el înțelege. Dacă punem totul într-o poveste, dacă îi explicăm: asta are legătură cu frica mea, te iubesc atât de mult, îmi doresc atât de mult să îți fie bine, mi-e atât de teamă că s-ar putea să ți se întâmple ceva rău încât reacționez atât de nepotrivit și îmi pare atât de rău că fac asta, dar aș vrea să înțelegi de unde vine asta.
Asta nu înseamnă că mă umilesc în fața copilului, că îl las să mi se urce în cap. Asta înseamnă că mă conectez cu copilul meu, că îi împărtășesc lucruri despre mine, că îi fac educație emoțională, îl învăț despre suferință, despre emoții, despre cum putem să reacționăm la emoții și să învățăm împreună cum să reacționăm altfel. Și faptul că trecem împreună prin asta ajută și mai tare. Am văzut copil preșcolar care îi spune mamei lui: mami, azi nu te-ai descurcat foarte bine cu emoțiile, nici cuvintele nu te-au ajutat…”, spune Diana.
Prin urmare, părinții care nu vor să își mai lovească copiii trebuie să lucreze mult cu ei înșiși. Să își studieze emoțiile, să încerce să le înțeleagă și mai ales să nu se mai lase dominați de ele. Procesul este unul de durată și presupune multă implicare și muncă cu tine însuți.
“În primul rând să vindecăm adultul din noi, ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie. Mulți adulți de astăzi au fost bătuți în copilărie, iar acești adulți au internalizat comportamentul agresiv din copilărie și îl duc mai departe fără să își dea seama”, explică Diana.
2. Un părinte informat este un părinte mai bun pentru copilul lui
“Un alt lucru foarte important pe care trebuie să îl facă un părinte în demersul său de a fi un părinte cu alegeri înțelepte pentru copilul său este să se informeze cu privire la dezvoltarea copilului. Pentru că cele mai multe dintre reacțiile care apăsă butoanele emoționale ale părinților nu sunt probleme de comportament, ci sunt provocări asociate diferitelor etape de dezvoltare. Am început să știm despre vârsta lui “NU”, în jurul a doi ani, când copilul vrea să fie din ce în ce mai independent, vrea să facă lucruri singur și pentru care cuvântul “nu” nu înseamnă neapărat sfidarea părintelui, ci va fi încercarea lui de a fi și autonom pentru că învață despre sine că poate.
Și în momentul în care spui unui părinte sau el citește despre asta și află cât de important e pentru stima de sine a copilului, pentru alegerile personale, pentru simțul responsabilității și al autonomiei ca cel mic să pună limite, să pună granițe, să spună nu, totul se schimbă. Pentru că mai târziu ca adult nu o să îl vreau cârpă călcată în picioare de societate, vreau să spună nu, sau când este adolescent în gașcă și se pune presiune pe el să consume droguri să vreau să spună “nu”, păi hai să îi permit aceste experiment de opoziționism primar, pentru că așa se și numește, care îl ajută pe copil să devină o persoană individuală cu alegeri personale și nu să îl strivesc în logica unei disciplinări prost înțelese în cultura noastră parentală“, susține Diana.
Și crizele de furie și tantrum-urile tot o etapă de dezvoltare sunt și nu semnele unui copil răsfățat și obraznic. “Părinții trebuie să se informeze în ce măsură îi pot ajuta. Copiii se confruntă pentru prima oară cu niște emoții care îi copleșesc, pe care nu știu cum să le controleze. Ei nu au capacitatea cerebrală pentru a le face față. Bucata lor de creier care îi ajută cu gestionarea emoțională nu este încă dezvoltată. Are nevoie de timp. Să ne gândim că avem nevoie de patru ani de facultate pentru a ne pregăti pentru o meserie. De ce nu acceptăm că avem nevoie de timp și informare pentru a fi un părinte bun pentru copii noștri și am pretenția ca doar actul nașterii să mă transform instantaneu în părinte bun sau doar cititul a două articole să mă transforme în părintele perfect?”, spune atât de elocvent Diana.
3. Să avem grijă de noi
Pare simplu, dar nu e. Cel puțin nu când ești părinte. Însă pentru a fi părinți mai buni, trebuie să ne construim bucățele de viață și în afara copilului nostru.
“Sunt lucruri preventive pe care le putem face: să avem grijă de noi ca părinți, să ne odihnim atunci când putem, cât putem, să ne procurăm experiențe plăcute. În momentul în care eu ca adult fac pentru mine ceva care mă ajută să mă simt bine asta îmi crește toleranța la orice, implicit la comportamentele dificile ale copilului meu. Împărțirea sarcinilor între părinți în ceea ce privește educarea și creșterea copilului este de asemenea importantă”, mai spune Diana.
Copiii nu au nevoie de sacrificiul nostru, de martiri. Copiii au nevoie de părinți calmi, blânzi, suficient de odihniți și dispuși să se joace cu ei, să îi asculte, să fie alături de ei.
Ce fel de părinte vrei să fii pentru copilul tău?
Nu prea suntem obișnuiți să ne punem întrebări. O fi de vină modelul de educație din România, bazat pe memorare și pe repetarea vorbelor profesorului, sau stilul în care am fost crescuți de părinți (să fim cuminți, să nu ne opunem, să nu fim prea curioși). Însă ascultând-o pe Diana am realizat că trebuie să învățăm să gândim în mod interogativ. Așa că o las pe Diana să încheie acest articol cu niște întrebări care sper să vă dea de gândit.
“Trebuie să decidem pentru noi ce fel de părinți vrem să fim pentru copii noștri. Da, vreau să fiu un părinte care nu își lovește copilul niciodată, un părinte care pentru orice situație dificilă cu copilul său va avea o altă soluție decât a lovi. Vreau să fiu genul de părinte care se întreabă: Ok, dacă îl lovesc ce îl învață bătaia pe copilul meu? Îl învață alternativa de comportament dorită? Dacă am un copil care minte, faptul că îl bat îl va face de mâine să spună adevărul? Dacă am un copil care nu și-a strâns jucăriile acum, faptul că îl lovesc îl va va face mai ordonat de mâine? O să îl ajute, o să îl învețe să fie mai ordonat? Dacă am un copil care nu mănâncă la masă, ci doar la televizor, dacă îl lovesc îl va determina să își respecte rutina de masă?
Trebuie să mă întreb, ce îl învață bătaia pe copil? Ceea ce îl învață este un comportament agresiv, îi învață că atunci când sunt furioși a lovi este cea mai la îndemână soluție, îl învață să îi fie frică de mine. Dacă obiectivul meu este să îmi cresc copilul cu frică față de mine, atunci sunt pe calea corectă. Dacă eu vreau să am un copil care să aibă curajul să vină la mine cu orice problemă ar avea, care să știe în orice secundă că orice ar face este iubit de mine, care să știe că orice ar face eu îl accept așa cum e, cu orice alegere ar face, cu siguranță nu sunt pe calea corectă.
Să fiu genul de părinte care să se întrebe: eu ce fel de relație vreau să am cu copilul meu peste 20 de ani? Vreau să mă sune din obligație de trei ori pe an, să vină să mă viziteze din obligație, a doua zi de Crăciun și a doua zi de Paște?
Sau vreau să am cu copilul meu devenit adult o relație bazată pe armonie, bucurie, dorința de a ne vedea, care să aibă încredere să își lase la rândul lui copiii pe mâna mea?”
Pe aceeași temă citește și: Ce facem când vedem un copil care este gresat fizic de propriul părinte (2)