Perioada de sarcină a fost cea mai fericită și mai relaxantă din viața mea. Primul an după naștere a fost însă cel mai confuz și mai nebunesc din viața mea. După 9 luni de euforie am urcat într-un carusel cu stări fizice și mai ales psihice care m-au derutat complet. Eu auzisem (și citisem) cu totul altceva de la alte mame. Am crezut că o să calc pe nori și o să trăiesc într-o stare de fericire generală cu un copil perfect, iar oboseala se va evapora în urma unui minunat zâmbet de bebeluș. Am avut dreptate într-o singură privință: am un copil perfect.
Cât despre mine, am avut așteptări total nerealiste. Cred că șocul primului an ar fi fost atenuat dacă aș fi știut următoarele lucruri:
- Voi plânge mult. Vor fi lacrimi de fericire, dar și multe lacrimi de tristețe, frică, furie, oboseală, frustrare.
- Mă voi simți singură. Știu, venirea pe lume a unui copil, întregirea familiei nu prea te duce cu gândul la singurătate. Însă în primele luni, combinația de hormoni, tristețe post-partum (sau baby blues, cum spun psihologii), frică că nu fac ce trebuie, oboseala cronică, emoții au avut un efect extrem de puternic asupra mea. Iar acest cumul de stări a fost trăit foarte intens doar de mine și a fost greu de comunicat și de inteles de ceilalți din jurul meu. Nici soțul, nici mama, nici prietenele nu au putut să mă înțeleagă cu adevărat și din această cauză m-am simțit singură într-o lume doar a mea.
- Soțul mă va enerva mult si chiar îl voi urî puțin. Nu știu cine a spus că un copil unește un cuplu, dar mie mi s-a părut o mare în tâmpenie în primul an. Noi nu ne-am certat în primii 9 ani, cât ne-am certat în al zecelea, când a apărut S. în viața noastră. Pentru că în timp ce eu eram blocată în casă cu un copil la un sân și cu pompa la celălalt, neștiind ce să mai fac ca să produc mai mult lapte, fara sa am timp să fac un duș, permanent preocupată să nu se înece copilul, să respire, pentru soț viața curgea normal: se ducea la serviciu, ieșea la țigara cu colegii, mergea la training-uri pentru a-și asigura creșterea profesională, iar câteodată mai ieșea și la o bere cu câte un prieten. Între timp, pentru mine o vizită la supermarket era luxul maxim pe care mi-l puteam permite și asta cel mult o oră, pentru că S. a avut de mică un senzor special care se declanșa când ieșeam din casă și care genera crize incontrolabile de plâns ce nu se opreau decât atunci când era din nou în brațele mele. Vestea bună este că, în timp, relația cu soțul s-a reașezat, a devenit mai puternică, iar treptat s-a instalat și sentimentul de familie și trio invincibil.
- Totul trece. Ceea ce este un lucru bun și rău în același timp. Pentru că vor trece perioadele de nesomn, de reflux, de frică că nu faci ce trebuie, dar vor trece și momentele magice pe care doar un bebeluș le poate aduce în viața mamei: sentimentul unic pe care îl ai atunci când îți alăptezi puiul, expresiile acelea faciale unice și inegalabilul miros de bebeluș.
- Îmi voi pierde independența. Pentru mine, sentimentul acestei noi și uriașe responsabilități a fost greu de gestionat. Când am realizat că bunăstarea puiului de om din brațele mele depinde de mine și va depinde de mine mulți ani, am simțit un gol în stomac și o neliniște care, ca să fiu sinceră, nu s-a calmat nici acum. Pentru că niciodată nu sunt sigură 100% că decizia pe care am luat-o este cea mai bună posibil pentru copilul meu. Pentru că nu voi mai lua nicio hotărâre doar pentru mine. Conștient sau inconștient, fiecare decizie este luată cu copilul meu în minte și cu binele lui în prim-plan. Voi avea ieșiri în doi, băute cu prietenii, vacanțe de cuplu, însă de fiecare dată când voi fi separată de copilul meu voi simți că ceva din mine lipsește.
Acest articol a fost publicat și pe creștemoameni.ro.
1 comment