„Lasă-l să prindă experiență de viață, chiar dacă suferă!“ Așa spunea celebrul pediatru Emil Căpraru despre provocările de care ne lovim în creșterea și educarea celor mici. În sprijinul ideii vin multe păreri contradictorii. Astfel, după obsesia copilului frumos şi perfect sănătos, care vorbeşte fix la doi ani, scrie la șase ani și face teme din pasiune, copilul independent este, mai nou, un fel de mic robot al viitorului.
Pentru că tot am citit despre copii în ultimii şapte ani, am sesizat preocuparea multor mame din generația mea pentru independenţa copilului. Astfel, nu de puţine ori, la întrebarea cum ai vrea să fie copilul tău, primul răspuns pe care îl primeşti este: ,,Păi, vreau, dom’le, să fie independent’’. Deci nu fericit, altruist, cald, prietenos, ci prima dată independent. Păi cum o fi oare un copil de trei, cinci ani independent nu prea înțeleg. Ce va face el așa independent fiind? Merge el independent prin tramvai? Își cumpără hăinuţe singur, mută mobila prin casă, independent fiind? Cum arată bebele, copilul acesta supranatural? Ce face, mai exact? …Aaaa, păi să se descurce singur (vine lămurirea părintelui), bine, acum sănătos să fie, asta e mai important’’…şi deja discutăm despre altceva, pentru că, în sinea lui, fiecare părinte ştie că despre independenţă nu poţi vorbi ca despre un fel de mâncare home made, în care ai pus tu o grămadă de suflet şi pasiune.
Independenţa unui copil, viitor adult, nu se câștigă la loterie, nu o construiește nimeni prin practici moderne, nu e ceva la care noi putem umbla când se strică sau împrumută de la alţii. Mai mult, unii părinţi consideră că lăsând un copil singur, neajutorat, lipsit de afecțiune, îl vor transforma într-un adolescent care se va descurca foarte bine în viaţă. De astă dată, independenţa pe care unii părinţi o impun copilului este, de fapt, libertatea pe care ei vor să şi-o recâştige, copilul nedorind deloc să fie independent la trei, patru, zece ani. Dimpotrivă, el este cel însetat să se agaţe de noi, părinţii, pentru a-şi alina toate cele o mie de frici care coboară zilnic din poveştile lui minuntate până jos, în odaie, ori pentru că, la fel ca puiul de animal, puiul de om nu se poate desprinde de părinţi pur şi simplu, pentru a cunoaşte şi înţelege lumea.
Singura comparație care îmi vine în minte acum este cea legată de imunitate (mai nou, toate mamele fiind specialiste şi în imunitatea copilului). Vreau să precizez că scriu toate acestea din experiențele mele personale, cu copiii mei. Spre exemplu, pentru ca m-am zbătut ani la rând cu bolile copilăriei ale băiețelului meu, Victor, am fost obsedată de imunitatea lui. Mi-am zis că trebuie să fac ceva să-i întăresc imunitatea cu diferite produse naturiste sau vitamine, cu mers la salina, mare … În final, un doctor drag mie mi-a explicat că la vârsta de şapte, opt ani, lucrurile se vor calma, el va fi bine atunci, aceea fiind vârsta medie la care sistemul imunitar, respirator se întregesc, se dezvoltă. Şi aşa a fost. Aşadar, oricâtă echinaceea ai da tu copilului, imunitatea lui nu se va modifica defel, din păcate. Asta e oarecum o veste proastă, pe care şi eu am primit-o cu greu.
Ca să termin comparaţia, independenţa e exact ca imunitatea, nu poţi umbla la motoarele ei, dar asta nu înseamnă că, acţionând greşit, nu poţi afecta normalul în care ar trebui să se dezvolte. Astfel, a nu se înțelege că un copil nu trebuie lăsat să deprindă și singur experiență, chiar dacă suferă în urma eșecurilor. Dar nu trebuie forțat. Fiecare pas nou pe care îl va face pe cont propriu, fiecare “putere” pe care o va câștiga în lumea adulților, trebuie să vină la inițiativa lui. Niciun copil nu va sta lipit de părinți pentru totdeauna. Când se va simți pregătit, se va desprinde încet-încet de părinți și cu fiecare nou “teritoriu” cucerit, cu fiecare lucru nou pe care îl va face singur stima lui de sine va crește. Iar rolul părinților este acela de a-l susține pe copil în aventurile lui de descoperire și cucerire a lumii din jurul lui. Cum spune și pediatrul Căpraru e bine să încurajăm autonomia, dorința de a descoperi lumea, dar a forța limitele e total greșit.
Mult mai simplu spus, e bine de știut că spiritul independenței e acolo de când lumea şi pământul, setat perfect în codul nostru genetic, nu vine mai repede, nu creşte, nu scade. Copilul va fi independent când va simţi el asta, el va decide, iar noi nu vom putea face nimic. Va dori să fie independent, va iubi asta, va lupta pentru asta, la vremea când în mintea şi spiritul său se vor da semnalele clare că atunci, şi nu mai devreme sau mai târziu, este timpul să-şi ia zborul.
Sursa foto: Arhiva personală
