Ce am făcut când copiii din parc au râs de fetița mea

Locurile de joacă pentru copii sunt ca niște microcosmosuri ale vieții în general. Au de toate: provocări, limite de depășit, obiective de îndeplinit, dar în același timp sunt și adevărate carusele cu emoții. La locurile de joacă, copiii simt bucurie, tristețe, frică, dezamăgire, mulțumire de sine. Tot acolo învață despre acceptare, dar și despre respingere.

Și cu cât sunt mai mari copiii, cu atât au o mai mare capacitate de a-i răni fizic, dar și emoțional pe cei din jurul lor. Așa se face că uneori au loc adevărate drame la locurile de joacă, iar copilul meu este uneori printre protagoniști.

Sabina este o fetiță veselă, prietenoasă și curajoasă, dar în același timp și foarte sensibilă. Are câteva prietene foarte bune cu care se joacă frumos și pe care le iubește mult, însă nu le putem vedea în fiecare zi așa că nu de puține ori, la locurile de joacă, trebuie să abordeze copii pe care nu îi cunoaște sau pe care îi cunoaște foarte puțin, pentru a se juca cu ei. Unii o ignoră, alții o resping vădit, iar alții o acceptă cu mare drag (cum ni se întâmplă și nouă adulților, de altfel).

Uneori, atunci când copiii nu vor să se joace cu ea, se supără atât de tare încât începe se plângă. Mi-e greu să o privesc cum suferă și, ca să fiu sinceră cu voi, câteodată îmi vine să mă duc la copiii care au respins-o și să îi întreb ce  e în neregulă cu ei de nu vor să se joacă cu Sabina (stați liniștiți, nu o fac). Însă încerc să o conving pe Sabina să nu ia astfel de comportamente personal. Îi spun că nu are legătură cu ea. Copiii care nu vor să se joace cu ea nu o cunosc, nu știu cât e de prietenoasă, de grijulie și de distractivă. Prin urmare nu o resping pentru că ea este Sabina, ci pentru că ei nu simt nevoia unei noi prietene, preferă să se joace singuri sau doar cu câțiva copii. Câteodată pur și simplu nu ne conectăm cu anumiți copii și viceversa.

Și fiind atât de sensibilă,  a devenit și foarte susceptibilă atunci când e în preajma copiilor. În mintea ei, unele vorbe sau comportamente capătă dimensiuni catastrofale. De exemplu, zilele trecute eram la un loc de joacă în care mergem destul de des după grădiniță. Sabina a găsit un cap de elefant rupt, care căzuse de la unul din jocurile din parc (nu știu cum se numesc, sunt tot felul de forme – animale, motociclete – care stau pe niște arcuri). L-a ridicat de jos și s-a dus să îl pună la loc. A așezat capul elefantului pe corpul rămas decapitat, însă acesta a căzut cu mare zgomot. Sabina și-a pus mâna în șolduri, s-a încruntat și a făcut un “Hmmm!” E foarte amuzantă când face gestul ăsta! Atunci niște fetițe mai mari (6-7 ani), așezate pe un leagăn din apropriere, au început să râdă în hohote. Sabina a venit la mine foarte supărată.

– Mami, de ce râd fetițele de mine?

Eu: Nu râd de tine, puiul meu.

Sabina: Ba da, râd de mine. Vreau să stau un pic singură.

Se retrage într-un colț și stă acolo supărată. Mă duc după ea și îi spun:

– Eu sunt aici, lângă tine, la doi pași. Dacă ai nevoie de o îmbrățișare sau orice să mă chemi, îi spun eu.

Sabina: Mă simt tristă, pentru că fetițele acelea două au râs de mine.

Îi confirm că fetițele au râs, dar au făcut asta pentru că a făcut ceva amuzant și nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu ea. Sabina nu mă crede și rămâne retrasă.

– Hai să mergem să le întrebăm pe fetițe de ce au râs, îi propun eu.

Sabina își ridică capul de pe genunchi, zâmbește și acceptă imediat. Cele două fetițe erau în continuare în leagăn, iar pe banca din apropiere erau și părinții lor.

– Bună! Uite, voiam să vă întreb de ce ați râs mai devreme când Sabina a încercat să pună capul elefantului la loc.

Fetițele se uită speriate la mine.

– Scuze, nu vreau să va speriați. Nu vă reproșez nimic. Doar că Sabina crede că ați râs de ea și voiam să vă întreb dacă așa este și care a fost motivul.

Fetițele se liniștesc, zâmbesc și spun:

– Am râs pentru că a căzut elefantul când l-a pus, iar ea când a văzut și-a pus mâinile așa (în șolduri) și a făcut “hhmmmm!”, s-a încruntat și apoi s-a strâmbat la elefant. Și a fost foarte simpatică. E foarte drăgălașă.

Vine lângă noi și tatăl fetițelor, se uită la Sabina și îi spune:

– Cum să râdem de tine? Nuuu, în niciun caz. Am râs pentru că ai fost amuzantă. Ne-a plăcut de tine.

Sabina, în brațele mele, zâmbește larg. Gata, s-a relaxat. E fericită din nou și gata de joacă.

De obicei nu intervin în conflictele ei cu alți copii. O las să își rezolve singură problemele. În acest caz am vrut doar să îi arat că uneori aparențele înșală și că nu sunt atât de grave pe cât par. Mai mult, am sperat că acest episod o va determina să nu mai ia totul atât de personal.

Trebuie să recunosc însă că dacă aș putea întoarce timpul aș proceda un pic altfel. I-aș pune mai multe întrebări Sabinei, aș încerca să înțeleg mai bine ce simte ea. Ar fi trebuit să o întreb pe Sabina de ce crede ea că au râs fetițele și ce înseamnă pentru ea expresia “a râde DE cineva”.  Dar inspirația nu vine întotdeauna la timp, iar viteza cu care se derulează viața nu ne lasă câteodată prea mult timp de gândit. Voi ști însă ce să fac data viitoare când ne vom confrunta cu o situație asemănătoare.

Acesta a fost un episod fericit, când Sabina chiar nu a fost ținta unor comportamente jignitoare. Au fost însă și cazuri în care unii copii au fost răutăcioși cu ea. Atunci am încercat să fiu empatică și să îi atrag atenția asupra emoțiilor din spatele comportamentului. I-am explicat că poate copilul acela a avut o zi mai proastă în care cineva l-a făcut să se simtă mic și neînsemnat, iar acum vrea să se simtă din nou puternic și nu știe cum să o facă. Așa că a hotărât să se ia de copiii mai mici. Când îi vorbesc astfel, Sabina nu se mai simte jignită și îl privește pe  copilul respectiv cu mai multă compasiune.

Voi cum procedați când alți copii se poartă urât cu puii voștri?