Sunt mamă de aproape trei ani și jumătate. Unii ar spune că trei ani e un timp foarte scurt. Și e posibil să aibă dreptate dacă se referă la sistemul tradițional de măsurare a timpului. Însă timpul petrecut alături de un copil se măsoară altfel. Și mai ales curge altfel, uneori prea repede, alteori prea încet, dar niciodată nu e timp pierdut. După ce devii părinte e ca și cum ai intra într-un curs accelerat de învățare. În fiecare zi avem de învățat noi lecții despre copiii noștri, despre oamenii din jurul nostru, dar și despre noi. Nu prea avem timp de recapitulări, iar copiii îți dau teme grele în fiecare zi. Ca să nu mai zic că nu găsești rezolvările la sfârșitul niciunei cărți. Totul se învață pe parcurs, prin experiență proprie. Ca să te descurci mai bine în ziua următoare trebuie să fii atent la copilul tău, să îl asculți cu adevărat, să “citești” semnele de pe chipul lui, din vocea lui.
Prin urmare, nu, trei ani și jumătate nu e deloc puțin. E o perioadă în care am învățat o mulțime de lucruri. O parte dintre aceste lucruri au rămas întipărite bine în mintea mea. Sunt niște repere după care mă ghidez atunci când mi-e greu, ele formează harta mea personală în călătoria mereu surprinzătoare alături de Sabina. Le mai spun și trucuri pentru că mă scot din încurcături sau mai feresc de ele fără prea mare bătaie de cap. Și partea cea mai frumoasă e că multe dintre ele sunt universale și se aplică mai multor copii. Așa că m-am gândit să le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi fi utile:
– atunci când mi se pare că Sabina are febră, înainte de folosi termometrul o verific atingând-o cu buzele pe frunte. Îmi dau seama imediat dacă are temperatură sau nu. E o metodă mult mai eficientă decât cea cu mâna și până acum nu a dat greș niciodată.
– dacă trebuie să ajungem undeva cât mai repede, iar ea începe alte activități și nu cooperează deloc, transform deplasarea într-o joacă. O întreb: cum vrei să mergem până la baie, până afară, până la scară, etc: sărind într-un picior sau în două, mergem cu spatele sau într-o parte, mergem cu pași de pitic sau cu pași de uriaș, etc. I se pare foarte distractiv și nu refuză niciodată.
– dacă am nevoie de puțin timp pentru mine pentru a scrie ceva sau pentru o altă treabă urgentă tot ce trebuie să fac e să îi pun scaunul în fața chiuvetei și să îi dau să spele ceva (castronașe și tacâmuri, ciorapi, hăinuțe, etc). E o activitate care o ține ocupată cel puțin 20 de minute.
– Sabinei nu îi place deloc să fie spălată pe cap, așa că fiecare baie în care trebuia să îi ud și părul era un adevărat chin și pentru mine și pentru ea. Soluția a fost să îi dau ei un prosop pe care să îl țină la ochi cu mânuțele ei, pentru a fi sigură că nu îi intră apă. Nici acum nu îi place să fie spălată pe cap însă de la țipete și plâns și am evoluat la un “Nu îmi place pe cap”, spus pe un ton plângăcios.
– atunci când știu că urmează să se confrunte cu o situație nouă sau neplăcută (prima zi la o grădiniță nouă, o vizită la doctor, analize, etc), înainte cu o zi sau două îi citesc povești sau inventez eu povești cu situații asemănătoare cu cele cu care urmează și ea să se confrunte. Am observat că îi plac foarte mult poveștile despre mine și despre tatăl ei când eram copii. I se pare fascinant să afle că și noi fost mici, și mai ales că și noi ne-am confruntat cu situații în care se regăsește și ea acum.
– când avem de parcurs drumuri mai lungi cu mașina, plecăm cu puțin timp înainte de ora de somn a Sabinei. În felul acesta, cel puțin o parte din drum nu trebuie să mai caut metode pentru a o ține ocupată (fără telefon). Pentru cealaltă parte, în care e trează, iau cu mine cărți cu abțibilduri (o țin ocupată cel puțin 30 de minute), cărți cu povești sau jocuri de șnuruit și puzzle-uri din lemn.
– nu o mint niciodată. Nici chiar atunci când a trebuit să îi facem o injecție dureroasă. Am convins-o mai greu, e adevărat, însă nu am țipat la ea și nu am constrâns-o. A plâns și înainte și în timpul și după injecție (un comportament normal din partea unui copil, în asemenea situație), însă am fost alături de ea. Am ținut-o în brațe tot timpul. Cred că dacă aș minți-o nu ar mai avea încredere în mine și mi-ar fi mult mai greu să o conving să colaboreze în diferite situații mai delicate. Ca să nu mai spun că ar începe și ea să mintă pentru că ar considera că e un lucru normal.
– în fiecare zi avem timpul nostru, timp pe care îl petrecem doar noi două, în care eu sunt 100% acolo cu ea, pentru ea. Povestim, ne jucăm, dansăm, facem exerciții, orice își dorește ea. Iar asta are un impact mare asupra relației noastre. Atunci când ea se simte apreciată, când suntem conectate, Sabina colaborează mai ușor cu mine și e mai fericită.
