Parcul Herăstrău este în această vară a doua noastră casă. În fiecare zi, după grădiniță intrăm direct în parc și nu ne mai dăm duse acasă decât seara târziu. Pentru Sabina e ca o școală în care învață și exersează o mulțime de lucruri de la abilitățile strict fizice la comunicare, socializare, negociere, curaj și oameni. În fiecare zi interacționează cu noi copii și fiecare întâlnire e altfel.
Întâlnirea de săptămâna trecută a fost însă mai deosebită. După o oră de joacă și plimbări ne-am oprit la o terasă pentru ne răcori cu o limonadă. Chiar lângă terasă era un copac, cu crengile mari și joase, numai bune pentru cățărat. La 5 minute după ce noi am ajuns acolo, copacul a mai atras trei băieți de aprox. 5-6 ani. La un moment dat îl aud pe unul dintre băieți zicându-i Sabinei:
– Tu ești bebeluș! Pleacă de aici!
– Nu sunt bebeluș! Am 3 ani și 8 luni! Sunt mare! le strigă Sabina.
– Ai 8 luni! Ha ha ha! Fetița-bebeluuuș, fetița-bebeluuș! încep să strige batjocoritor băieții.
– Nu sunt bebeluș! țipă Sabina.
– Pleacă de aici! Pleacăăăă! Du-te departe în America! îi strigă unul dintre băieți.
Sabina vine la mine supărată. Îi spun să îi ignore pe băieți și să se joace cu colegul ei de la grădiniță care era lângă noi. Nu vrea. Pleacă de lângă mine și se duce iar la copac lângă băieți. Încearcă să îi ignore. Culege crengi, frunze, în timp ce ei râd de ea și îi spun să plece. Încearcă să se împrietenească cu ei, le spune cum o cheamă, dar după ce tentativa ei nu are efect tace și continuă să se joace lângă copac. Nu e nervoasă, nici resemnată sau supusă. Nu se joacă cu ei, ci lângă ei.
Mie îmi vine să le zic câteva băieților (abia mă abțin), dar vreau totuși să o las pe ea să își rezolve conflictele. Așa că tac și doar privesc. Copiii nu sunt violenți fizic, iar ea nu pare neajutorată. Nu mi-a cerut ajutorul nici din priviri, nici verbal. Se poartă ca și cum nimic nu s-ar întâmpla.
Mama unuia dintre băieți intervine și le spune să nu mai fie răutăcioși, să o lase în pace pe Sabina, însă este ignorată complet.
Mă duc lângă Sabina și îi arăt o gărgăriță. Ea nu îl pronunță încă pe “r” așa că spune: “Uite, ce găgăiță dăguță!”. Băieții încep iar să râdă:
– Găgăiță! Căcăiță! Ha, ha, ha!
Sabina se încruntă un pic la ei apoi îi ignoră din nou.
– Sabinaaa, sardinaaa! Sabina, sardinaaa! strigă unul dintre ei.
Mama lui încearcă să îl potolească, dar nu reușește. Copilul vine lângă ea și începe să o lovească cu mâinile și cu picioarele. Mama primește loviturile resemnată, fără nicio reacție!
La un moment, băieții și mamele pleacă. Răsuflu ușurată. Surpriză însă! Sabina se duce după ei. Băieții se joacă acum la resturile unui zid mai vechi. Se urcă pe el, sar jos. Sabina se cațără și ea. Cu nonșalanță și calm, le arată că nu e un bebeluș, că, deși e mai mică poate să facă toate lucrurile pe care le fac și ei.
În încercarea de a-i face pe băieți să fie mai puțin răutăcioși, mama lovită mai devreme intervine din nou:
– Ea e prințesa pe care trebuie să o salvați, spune ea.
– Nuuu, ea e prințesa pe care trebuie să o OMORÂM! spune fiul ei.
Eu fac ochii mari, maică-sa scapă un “vaai!” și atât. Mă gândesc că e ceva în neregulă. Dar băiețelul rămâne la vorbe și nu se apropie de Sabina. Din fericire, ea își vede în continuare de treburile ei. Nu pare să fie afectată de spusele băiețelului.
Într-un final, mamele și copiii au plecat, iar noi ne-am întors la terasă. Tot episodul acesta m-a pus pe gânduri. Nu înțelegeam de ce Sabina nu pleacă de lângă băieți, de ce se duce după ei și insistă să fie în prezența lor. Apoi am studiat-o mai atent. Era calmă, prietenoasă, bună și parcă tot încerca să îi molipsească cu atitudinea ei. Nu a reușit! Însă nici nu a rămas afectată de vorbele și de comportamentul lor. Pentru mine, atitudinea ei a fost un act de mare curaj. Nu e ușor să îți păstrezi calmul când ești ținta vorbelor răutăcioase a trei băieți.
– Așa sunt unii copii. Câteodată sunt mai răutăcioși! Cred că erau cam supărați, mi-a spus ea mai târziu.
Cât despre cele două mame, nu prea știu ce să zic. Una dintre ele nu a spus nimic pe tot parcursul tiradei celor doi copii ai ei. Iar cealaltă, care a încercat totuși să facă ceva, părea depășită de situație. Nu reușea să se conecteze cu băiețelul ei deși vorbea frumos și calm cu el. Părea o persoană caldă, însă copilul o ignora complet, iar atunci când nu o ignora o lovea.
Sper ca îndemnul fiului ei de a “omorî” prințesa să îi dea de gândit. Nu vreau să judec pe nimeni. Știu ce greu e să fii părinte, știu că încercăm cu toții să facem tot ce este mai bine pentru copiii noștri, dar în același timp cred că trebuie să fim atenți la semnalele pe care cei mici ni le dau și să luăm măsuri din timp, să explicăm mai mult atunci când e nevoie, să oferim exemple, să reducem expunerea la unele programe care pot încuraja anumite comportamente violente.
Rolul nostru, al părinților este să îi ajutăm pe copii să crească în cea mai bună versiune a lor posibilă. Responsabilitatea e imensă, însă dacă nu ne-o asumăm cred că peste ani vom regreta că nu am depus mai mult efort.
