Despre dificultățile creșterii unui copil autonom

“Copilul ăsta face numai ce vrea”, “Trebuie să faceți ceva, Sabina nu ascultă deloc”, “Sabina are nevoie de disciplină”, “Sabina, ești mare de acum, trebuie să asculți”. Cam acesta este refrenul care se aude la noi în casă de câteva săptămâni. Mai exact, de când au poposit bunicii pe la noi.

Soțul meu a suferit o intervenție chirurgicală la sfârșitul lunii martie, iar Sabina are două săptămâni de vacanță, așa că am avut nevoie de ajutorul bunicilor în ultima perioadă. Mai întâi a venit mama, apoi a plecat ea și au venit bunicii de la Iași. Toți însă sunt la fel de îngrijorați în ceea ce privește atitudinea Sabinei. “Prea multă independență, strică!” Sabina trebuie să audă mai des cuvântul “Nu”!” “Normal că durează o oră să ieșim din casă dacă o las să își aleagă singură hainele cu care se îmbracă!” Mai voalate sau mai directe, reproșuri se fac de ambele părți. Concluzia: nu așa se crește un copil.

Știu de ce ei spun asta. Înțeleg de unde vine această îngrijorare. Pentru părinții noștri și pentru mulți părinți de astăzi, vocea proprie a copilului este considerată o obrăznicie. Cum adică să nu faci ce îți spun eu? Eu sunt părintele, trebuie să mă asculți! Cum adică “Nu”? Pentru mulți adulți, Nu-urile sunt un afront adus autorității părintești.

Părinții își doresc ca atunci când vor fi mari, copiii lor să fie independenți, să știe ce vor de la viață și cum să își impună punctul de vedere. Dar nu acum. De la 18 ani încolo. Acum, când sunt mici trebuie să facă ce spun părinții lor.

Dar cum să fie adulți independenți, să știe ce vor de la viață și cine sunt cu adevărat, dacă în anii lor de formare li s-au impus gânduri, reguli, planuri de viitor?

Într-un fel îi înțeleg pe acești părinți. E foarte greu să crești un copil autonom.  E frustrant să te rogi de copil 30 de minute ca să îi faci duș sau ca să se spele pe dinți. E dificil să respecți dorințele unui copil de 4 ani când ele nu coincid cu ale tale. Dar nici pedeapsa, șantajul sau violența nu sunt soluții. De fapt, sunt anti-soluții, rezolvă situația pe termen scurt, dar produc daune iremediabile pe termen lung.

Dacă vrem un adult independent și sigur pe el trebuie să respectăm individualitatea copilului de acum, să îl lăsăm să învețe și să exerseze autonomia.

Autonomia copilului nu e plăcută pentru părinți, dar e necesară pentru copil. 

Și deși uneori e dificil să îi respecți autonomia și dorințele, nu e așa de greu să ajungem la o înțelegere cu ei, nu e imposibil să îi facem “să ne asculte”.

Autonomia nu exclude disciplina. 

Copiii au nevoie de disciplină, de reguli și limite. Le avem și noi acasă. Sabina știe că unele lucruri sunt negociabile, în timp ce altele nu. Știe că trebuie să ceară voie să se uite la desene animate, la fel cum știe că trebuie să închidă televizorul când s-a terminat episodul la care a cerut să se uite. Știe că nu are voie să traverseze singură strada sau să se îndepărteze de noi în parc, știe că nu are voie să meargă în mașină decât în scaunul ei și cu centura pusă.

Avem reguli și majoritatea au rolul de a o proteja, de a o menține în siguranță și sănătoasă sau de a contribui la dezvoltarea ei armonioasă. Dar în afara acestor reguli, o las să își manifeste individualitatea.

Dacă Sabina nu face tot timpul tot ceea ce spun eu, nu înseamnă că este un copil indisciplinat. Înseamnă care are propriile dorințe și preferințe care nu coincid întotdeauna cu ale mele. Iar eu trebuie să accept asta, pentru că este o formă de respect față de ea și de identitatea ei.

Copilul meu nu va putea afla niciodată cine este cu adevărat, ce își dorește, ce îi place, ce nu îi place, ce o pasionează, ce îi repugnă,  dacă eu îi voi impune propria mea voință și viziune despre lume și viață.

În plus, putem ajunge la o înțelegere chiar și atunci când avem agende diferite. O soluție pentru a o face să colaboreze cu mine există. În 80% dintre cazuri o aplic și totul merge strună. În celelalte 20% din cazuri, sunt prea obosită, nervoasă, neatentă pentru a depune efortul necesar. Și atunci, cedez armele și spun: “Gata, m-am supărat pe tine!”. Da, știu. Cine e copilul acum?

Dar revenind la soluție, să știți că funcționează foarte bine, doar că nu e întotdeauna la îndemână (din cauzele enunțate mai sus: oboseală, stres, lipsa voinței). Soluția este conectarea. Probabil v-ați săturat să auziți acest cuvânt. Știți ce greu e să calmezi și mai ales să te conectezi cu un copil nervos, obosit, încăpățânat. Câtă stăpânire de sine îți trebuie pentru a ajunge la copil cu adevărat, pentru a te face auzită și pentru a reface conexiunea.

Dar eu am observat că dacă reușesc să mă stăpânesc sau dacă iau o mică pauză înainte, cât să calmez furia mea, și dacă reușesc să mă conectez cu ea, reușim să depășim cele mai grele obstacole.

Atunci când Sabina nu mă ascultă deloc, când luptă împotriva mea, știu că relația noastră nu mai e o prioritate pentru ea. Și acesta e un semnal că relația trebuie întărită. Trebuie să îi acord mai multă atenție pentru a o aduce din nou de partea mea.

Cred că este dificil să creștem copii autonomi, dar pe de altă parte cred că a le accepta și a le încuraja individualitatea este o formă de respect și singura variantă pentru a ne cunoaște cu adevărat copiii, pentru a afla cine sunt și pentru a-i lăsa să își aducă contribuția unică la îmbunătățirea lumii în care trăim. Și mai cred că iubirea noastră pentru ei, dar și dragostea enormă pe care ei ne-o poartă ne ajută să trecem peste toate aceste provocări.