Cu toții ne punem etichete. E vorba de acele caracteristici și mesaje pe care ni le lipim nouă înșine: “Nu pot să fac nimic!”, “Este peste capacitățile mele” “Nu are rost să învăț pentru că oricum nu o să reușesc!”,, “Nu sunt bună la matematică sau la științe exacte”, “Nu am nicio șansă să obțin job-ul acela” etc. Vă sună cunoscut? Aceste mesaje care se derulează tot timpul în creierul nostru, fie că sunt în fundal sau că răsună puternic, au un mare impact asupra fiecărui aspect al vieții noastre.
În urmă cu un an am descoperit-o pe Carol Dweck și teoria ei despre mentalitatea flexibilă și mentalitatea fixă (am mai scris despre asta aici.) Pe scurt, cercetătoarea de la Universitatea Stanford spune că oamenii au în general două moduri de a gândi despre sine, două tipuri de mentalitate:
– fixă – ei cred că inteligența, creativitatea, caracterul lor sunt fixe și nu pot fi schimbate în mod semnificativ, iar eșecurile pe care le înregistrează pe parcursul vieții sunt o dovadă a propriilor limite. Cei care au o mentalitate fixă sunt persoane care renunță ușor (de teamă să nu eșueze), nu le plac provocările (din același motiv) și orice feed-back negativ este văzut că o critică și un atac la persoană. La școală, elevii cu mentalitate fixă învață pentru note și nu pentru a afla noi lucruri sau pentru a-și depăși limitele. Ei au o permanentă nevoie de validare, prin note sau etichete pozitive de la profesori sau șefi!
– flexibilă – Cei cu mentalitate flexibilă consideră că inteligența, caracterul și abilitățile lor sunt flexibile și pot evolua pozitiv dacă depun eforturi în această direcție. Astfel de persoane consideră că eșecurile sunt temporare și că fiecare obstacol oferă noi lecții de învățat. Ei nu se tem provocări, din contră, le acceptă ca pe noi ocazii de a învăța ceva nou și de a evolua. Persoanele cu mentalitate flexibilă consideră că deși oamenii sunt diferiți unii de alții și pornesc cu un anumit set de abilități, talente și temperamente, fiecare poate crește prin experiență și muncă susținută.
Inspirată de Carol Dweck am început să fiu și eu mai atentă la mesajele pe care le transmit Sabinei. Mai exact, am început să o încurajez să încerce lucruri noi sau care o intimidau. Nu am forțat-o! Însă atunci când o vedeam că vrea să încerce ceva nou, dar renunța înainte de a începe și spunea “nu pot”, replica mea era:
– Încearcă mai întâi! Nu ai de unde să știi dacă poți până nu încerci! Cine știe poate o să îți placă atât de mult încât va deveni noua ta activitate preferată! Eu sunt aici lângă tine!
Dacă refuza în continuare, nu insistam. Așteptam până se simțea ea pregătită. Dacă însă încerca, se întâmplau două lucruri:
1. Nu reușea din prima încercare și atunci îi spuneam: – ÎNCĂ nu au reușit! Așa se mai întâmplă! Câteodată ne iese din prima încercare, altădată din a doua, iar alteori trebuie să încercăm de mai multe ori până reușim! Însă cu fiecare nouă încercare suntem mai aproape de reușită!
2. Reușea și atunci îi spuneam doar “Ai reușit singură!” sau descriam pur și simplu parcursul ei victorios (de ex. Ai pus piciorul acolo, apoi mâna acolo până ai ajuns sus etc).
Iar acum, una dintre replicile utilizate cel mai des de Sabina este “Dar, dacă am încerca?”. Ca de exemplu atunci când vrea să se cațere undeva, iar eu îi spun că este cam dificil și periculos sau atunci când a vrut să se dea în toboganul cel mare din parc. Uneori nu îi iese, alteori da. Însă am observat că nu se simte descurajată atunci când nu reușește, dar și că este suficient de precaută. Nu se lansează în provocări nerealiste (pentru vârsta ei) sau de-a dreptul nebunești care să facă să îmi sară inima din piept.
Într-o altă zi, în timp ce eram în parc a vrut să se cațere într-un copac mai înalt. Eu eram lângă ea, dar îmi spusese clar să nu o ajut. Era mai dificil de data asta. Tot aluneca, dar nu îmi cerea ajutorul! Apoi o aud cum spune încet, ca un mesaj pentru ea însăși : “Sunt curajoasă! Sunt curajoasă! Sunt curajoasă!” Și a încercat până a reușit!
Altădată juca fotbal cu tatăl ei în sufragerie. La un moment dat el a trebuit să lipsească 10 minute așa că Sabina m-a chemat pe mine să îi țin locul, însă mie nu îmi ieșea așa cum își dorea ea. După vreo 2 minute, îmi spune:
– Mami, ÎNCĂ nu ai învățat să joci!
– Așa e, îi răspund eu. Dar dacă mai exersez o să învăț până la urmă.
– Da, dacă mai exersezi o să știi și tu să joci, îmi spune ea.
În încercarea mea de a o obișnui pe Sabina cu o mentalitate flexibilă, m-am schimbat și eu. După zece de ani de presă mi-am dat demisia și m-am reapucat de învățat singură pentru o nouă carieră. Sunt la început. Nu știu dacă o reușesc, ba chiar recunosc că îmi este un pic teamă. Dar am stat și mi-am privit fetița curajoasă, mereu dornică să depășească noi limite și m-am gândit: DAR DACĂ AȘ ÎNCERCA?
