Diana
În luna lui Cireșar am devenit, pentru prima dată, părinte. După primele priviri tulburi de lacrimi și atingeri stângace ale ghemotocului urlător, mi-am ridicat privirea spre medicul care îi urase bun venit pe lume și am îngânat pierdută: Și acum ??? M-am concentrat așa de tare pe sarcină că habar nu am ce să fac cu ea mai departe...Răspunsul mi-a părut prea puțin încurajator: Lasă că îți dai tu seama pe parcurs. Ei bine, acest parcurs l-am început oarecum stângaci, fără prea mult sprijin și ajutor, doi părinți și un bebeluș, învățând să se cunoască treptat și reușind performața supremă a fiecărei zile, aceea de a nu nenoroci copilul. Treptat, temerile și nesiguranța au dispărut, am devenit tot mai încrezătoare în forțele mele de a-mi îndeplini misiunea de mamă, aceea de a contribui la creșterea unei persoane solare, independente și autonome, sufletiste și voluntare, cu zâmbet larg și ochi sclipitori, în stare să danseze pe ritmuri proprii și fără muzică, să-și picteze lumea în culori fanteziste, să pescuiască în iarbă și să facă mămăligă în nisip, să prețuiască florile și natura și, mai ales, să exploreze neînfricată lumea în care trăiește. Dat fiind că până în prezent ne-am descurcat mai mult decât onorabil la prima experiență de părinteală, ne-am gândit că ar fi cazul unei noi provocări. Unii și-ar lua un câine, o pisică. Noi am luat-o de la capăt cu alt bebe și alte experiențe. Am devenit părinte pentru a doua oară. Evident, tot în luna lui Cireșar.