Prim guvernează întâiul an din viața oricărui copil: prima zi acasă, primul gângurit, primul dinte, primul cuvânt, prima călătorie și așa mai departe. Ca multe prime dăți care se ivesc spontan, așa a fost și primul tuns al micului cireșar.
Chestiunea coamei bălaie a început să fie dezbătută în jurul vârstei de șase luni, când nodurile din spate am ajuns să le tăiem cu forfecuța, iar ciuful mereu răzvrătit se lungea de zece centrimetri când îți treceai mâna prin el. Prima dată când am pornit entuziaști către frizeria unde se tunde tatăl, Cireșel ne-a tras clapa și s-a cufundat într-un somn de plumb de toată frumusețea. Având în vedere că în acea perioadă nopțile ne erau preponderent albe, am hotărât că tunsul nu este prioritar, dar somnul copilului da. Apoi au intervenit altele, de la fixația mamei că primul tuns trebuie făcut împreună cu tatăl, la sesiunile de răceli cu arest la domiciliu, la vacanțele la bunici și tot așa. Între timp babyboy a ajuns la deja venerabila etate de nouă luni, cu o freză de tip punk-funk-rock, alternat cu look-ul mai clasic al părului-lins-de-vacă, în funcție de partea pe care a adormit și de cât de electrizat îi este părul.
Iată-ne așadar într-o banală zi de marți, profitând de dupa-amiaza însorită pentru a da pătuțul pentru un somn plimbat prin centrul orașului, în timp ce micuța domnișoară și nonna se fac frumoase la coafor. Respir cu nesaț aerul curat de munte și mă destind sub mângâierea razelor de soare calde. Calculez că am vreun ceas și ceva la dispoziție, așa că o iau tacticos la plimbare. Aproape imediat ajung la magazinul de optică, îmi amintesc că babyboy ar avea nevoie de o pereche de ochelari de soare, așa că intru pentru un studiu de piață. După vreo 20 de minute de dezbătut forme, tendințe și tip de lentilă, jumătate dintre fetele care lucrează acolo și cu mine cădem de acord asupra unui model care i s-ar potrivi (gândim în perspectivă, acum îi sunt o idee cam mari, dar până la începutul verii sigur vor fi perfecți!) și rezerv perechea, urmând a reveni pentru avizul favorabil din partea surorii lui mai mari. Între timp maximul plictis provocat de interminabilele discuții despre ochelari a determinat o adormire profundă, punctată de mici fornăieli amuzante. Așa că îmi pun căștile în urechi și o iau la plimbare, pe lângă terasele pline, inundate de soare și vitrinele colorate ale magazinelor. La un moment dat, îmi zumzăie buzunarul, semn că sesiunea de înfrumusețare a doamnelor a luat sfârșit. Cu avânt și binedispusă de răstimpul petrecut în propria-mi companie pășesc în salon, cu spatele ca să pot manevra căruciorul, izbindu-mă de ușă, coșul pentru umbrele și măsuța cu mostre, într-o suită de acțiuni tragi-comice, reușind, ca prin miracol, să nu distrug nimic și, mai ales, să nu trezesc copilul. Ușurată, îmi rotesc privirea prin salon când în față mi se proptește minunea de fată. Fără nicio considerație față de volumul decibililor emiși, începe să turuie:
– Dianaaaaa, uite ce păr frumos am. Mi-a zis că am păr de mătase. Și mi-a împletit codițe. Îți plac? Bebe ce face? Doarme? Hai să îl trezim, să îl tundem și pe el.
Și până să îmi revin din buimăceala celor două (două, nu una!!) codițe împletite spic de grâu – în condițiile în care gemetele de durere și lamentările de tip „sărăcuța de mine” încep doar la vederea unei perii de păr – iată că vocea-i cristalină străpunge bariera de vise și cei doi ochi albaștri din cărucior ridică obloanele. Ușor derutat, apoi încântat de vederea ei, începe să surâdă, cu ochii pe jumătate adormiți. Ușurată de trezirea fără urlete, încep complicata procedură a extragerii copilului din combinezonul iernatic de omuleț Michelin, dat fiind că nonna este încă cu vopseaua în păr. Victorioasă mă întorc cu pruncul în brațe, în căutarea unui scaun liber. În secunda următoare ne asaltează un cor de „Ooooo, ce frumossss esteee!”, „Uite ce ochi are!”, „Ce bebe mic și frumos!”. În timp ce mie mi se lățește un zâmbet tâmp de vanitate maternă pe față, el clipește surprins și, simțindu-se asaltat de ceea ce par a fi o mie de voci, mâini manichiurate, zâmbete largi conturate în variate nuațe de roșu și capete colorate în diverse stadii de coafare, se cuibărește timid în scobitura gâtului, aruncând însă priviri furișe peste umăr. Evident, gestul suscită și mai multe reacții de apreciere. Gata, micul vanitos a prins gustul aflatului în centrul atenției și începe să lanseze zâmbete șăgalnice în dreapta și în stânga, fluturând fals timid din genele-i lungi și arcuite.
D., care se ocupase de podoaba capilară a Ariannei de la prima vizită, când avea doar șase luni, mă salută călduros și mă întreabă dacă am timp de un tuns rapid. Cu un suspin din toți rărunchii încerc să calculez de când cosițele-mi nu au mai văzut o foarfecă, în timp ce babyboy se hlizește în jos către Ari, care țopăie în jurul meu, trăgându-l de picioare și scoțându-i limba. Resemnată, clatin trist din freza-mi de mamă – păr răsucit într-o încâlceală (ne)voit neglijentă, cocoțată în vârful capului, cât mai departe de degetele cercetătoare de bebeluș:
– Poate data viitoare, sper să ajung până plecăm…
– Păi atunci poate facem ceva cu frumusețea asta de băiat. Ia uite ce puf lung are…
Cu degete pricepute începe să testeze terenul, vrăjindu-și micul client cu zâmbete și povești. La început babyboy îi răspunde, folosindu-și arsenalul din dotare: zâmbet larg, ochi mari, gene lungi, gângureli. Când vede însă un pieptene apărându-i în fața ochilor, i se activează probabil vreun semnal de alarmă pe undeva, că zâmbetul îi dispare instantaneu și începe să se lase pe spate, cu un aer suspicios. Ea îl complimentează în continuare, însă el pare în maximă alertă. Când lângă pieptene apare și o foarfecă, fizionomia feței se schimbă instantaneu și concomitent: colțurile gurii se coboară, buza de jos începe a tremura, sprâncenele se unesc într-o singură linie acuzatoare, ochii se îngustează ușor, văluriți de lacrimi. În secunda următoare în urechea lângă care se refugiase strategic îmi răsună un urlet sfâșietor. Stop cadru în jurul lui, Ari îi mângîie picioarele, D. Îi șușotește vorbe încurajatoare, eu încerc să il alin. De fapt fusese un urlet preventiv, după care s-a oprit și el în expectativă. Obișnuită cu astfel de clienți, D. își vede senină de treabă, se învârte în jurul nostru ciripind una alta, povestindu-i despre cum i-a tuns prima dată părul surorii lui care era chiar mai mică decât el, în timp ce mîinile îi lucrează de zor. El continuă să se răsucească în brațele mele, oscilând între retragerea și urmărirea strategică a mișcărilor adversarului. Lacrimile îi atârnă în conitnuare de gene, gata să se reverse în orice moment, iar în locul gângurerilor de mai devreme răspunde pălăvrăgelii ei cu suspine.
Prinsă între cei doi balerini încerc să îmi păstrez calmul și echilibrul, în timp ce mă trec toate apele, încotoșmănată cum eram, căci nu apucasem să mă mai dezbrac și eu! În scurt timp țăcănitul foarfecelor încetează și el clipește, surprins de tăcerea bruscă, cu câte o lacrimă alunecând pe fiecare obraz. Dintr-odată se aud iar o grămadă de voci care îi apreciază noul look, apare și nonna, se schimbă impresii că pare mai mare, că e mai luminos și mai frumos. Îl duc către oglindă, unde își zărește imaginea și se privește serios și cu stoicism, cu ochii încă tulburi. Eu îi mulțumesc frumos că a avut răbdare și îl asigur că arată foarte bine. Ignor cu grație gândul la urările pe care mi le-ar face dacă ar ști să vorbească, cu toate că privirea îi e destul de grăitoare. D. revine cu puful moale pentru îndepărtatul firelor de păr și, asistată de Ari, care apoi preia sarcina, încep să îl mângîie pe gât, în timp cel pe el îl apucă chicoticul isteric, din cauza faptului că se gâdilă foarte ușor. Aventura la salon se termină așadar într-o notă de veselie, care mă face să respir ușurată.
De abia ce pășim în stradă că Ari începe să turuie despre noua ei prietenă de la salon, care locuiește la Londra și cu care s-a învârtit pe scaune până au amețit, cât de simpatică este D. Și cum a știut să îi facă părul ca al Elsei, cum i-au pus „chestia aia care miroase urât în cap la nonna” și așa mai departe. Ajungem în sfârșit la magazinul de optică și le rog să intrăm puțin că am nevoie de părerea lor. Cer perechea de ochelari rezervată și, cu ei în mână, mă aplec asupra căruciorului din care mă fixează doi ochi serioși și parcă acuzatori. Încerc un zâmbet entuziast. Privirea albastră rămâne neclintită, așa că mă grăbesc să o acopăr cu ochelarii. Fac un pas în spate pentru o nouă evaluare, mai puțin convinsă de data asta, din cauza aerului oarecum feroce ce răzbate de dincolo de lentilele întunecate. Nonna e entuziastă, aprobă alegerea. O chestionez și pe Ari, care îmi răspunde grațios:
– Mmmm, nu cred că îi place!
– Păi mai întăi trebuie să se obișnuiască, îți amintești că și ție ți se părea ciudat la început, încerc eu să îi amintesc. Oricum are nevoie de o pereche, știi că îl deranjează puternic soarele.
– Da, și pe mine.
Neatentă la întrerupere, îmi continui argumentația.
– În plus, azi a fost și la primul tuns, merită să îi luăm o pereche, ce zici?
– Daaa. Ai dreptate, Diana.
Se întoarce către el, îl studiază cu atenție și decretează.
– Arată bine.
Apoi îmi zâmbește dulce:
– Mie care mi-i iei?
Pauză. Pauză. Ridicat tâmp din sprâncene. Căscat gura. Auzit râs ușor dinspre stânga. Identificat sursa: nonna. Revenit cu privirea tâmpă asupra celor două cozi împletite. Reluare sinapse. Revenit glas.
– Poftim, Ari?
– Și pe mine mă dor ochii de la soare. Și mi-am făcut și codițe. Pot să îi iau pe ăștia?
Privire distrusă către standul indicat. Crâmpeiul de mândrie că se uită la colecția Chanel – deci bun gust instinctiv, este anihilat instant la gândul costului. Îmi scutur capul și gândurile și reușesc să emit doar un anemic:
– Știi, ăștia sunt pentru oameni mari.
– Avem câteva modele și pentru copii, se aude din spate vocea vânzătoarei.
Îmi vine să o strâng de gât, în timp ce se îndreaptă spre raft și începe să scoată cutiile cu ochelari pentru copii. Zâmbitoare ne informează:
– Avem niște modele foarte drăguțe de la Ray Ban, continuă ea.
– Da, da, vreau și eu, exclamă Ari entuziasmată, uitându-se prin cutiile înșirate.
– Știți, mi se pare puțin deplasat pentru un copil de patru ani…
– Las-o să încerce doar, intervine și nonna de lângă cărucior.
Îmi calc pe inimă și merg să arunc o privire. Dintr-odată îmi fură ochiul o pereche, exact pe stilul meu. Încântată o întreb dacă îi plac, amintindu-mi oribilitatea de ochelari cu care am plecat ultima dată din magazin – alegerea ei, evident. Culmea, zice că da. Îi ia și fuge la oglindă, unde începe să se hlizească și să facă piruete. Mie îmi încântă sufletul să o văd așa fericită, mă gândesc că oricum trebuiau înlocuiți ceilalți, așa că mă resemnez la gândul că ochelarii mei noi de vedere vor mai trebui să aștepte și mă îndrept către casa de marcat, unde mă așteaptă o veste super bună: ochelarii sunt la super ofertă, fiind ultima pereche, așa că plătesc mulțumită ambele perechi și mă îndrept către trio-ul vesel, care mă așteaptă gata de plecare.
Uite ce frumoși suntem, nonna. Ne-am tuns și părul și acum nu ne mai dor nici ochii de la soare. Nu-i așa, micuțule? Zise adresându-i-se lui babyboy.
Nonna zâmbește aprobatoare. Eu o privesc cu un surâs în colțul gurii, până ce aud continuarea:
– Diana, dacă te făceai frumoasă, îți puteai lua și tu ochelari noi!
Pauză. Pauză. Arcuit sprânceana amenințător. Strâns din dinți. Respirat profund. Notă mentală: de adăugat încă o semnătură pe răbojul părintesc!
