Nimic nu este întâmplător și în același timp totul este întâmplător. Uneori simt că întreaga mea existență stă sub semnul hazardului. Uitându-mă în urmă, realizez că cele mai importante momente din viața mea au fost de fapt urmările unor fapte neprevăzute, niște accidente (fericite): modul în care l-am întâlnit pe soțul meu, căsătoria noastră la doar 23 de ani și chiar și nașterea Sabinei, șapte ani mai târziu.
Cel mai minunat dar al vieții mele a apărut pe lume pentru că inima primului meu copil s-a oprit pe când era în burtica mea, la doar două luni de viață intrauterină. Diagnosticul a fost sec, impersonal – sarcină oprită în evoluție, dar a declanșat valuri de emoții, de lacrimi, de ‘de ce-uri?”, toate lăsate fără răspuns. Au urmat teste peste teste, analize peste analize însă culmea nu a existat nicio explicație medicală. Eu eram perfect sănătoasă, însă inima lui s-a oprit pur și simplu. Am reușit să îl văd pentru ultima oară, însă imaginea fixată pentru totdeauna în mintea mea a rămas un simbol durerii, al pierderii. Venisem la ecografia de zece săptămâni foarte emoționată și fericită. Medicul tocmai îmi spusese că urmează să îl văd cum dă din mâini și din piciorușe. În câteva secunde însă am trecut de la extaz la agonie. Medicul și-a dat seama că e ceva în neregulă, mi-a apăsat burta și l-am văzut…inert…cum se mișcă în lichidul amniotic. Inima lui mare, care bătea nebunește la ultima ecografie la care îl văzusem, se oprise. A fost un coșmar! O perioadă de singurătate cumplită în timp ce eram înconjurată de zeci de oameni, alături de persoane care mă iubeau. Au fost luni de suferință teribilă, în tăcere, doar eu cu mine. Mi-am strâmbat gura de atâtea ori într-un zâmbet fals, m-am prefăcut de atâtea ori că sunt bine încât până la urmă, încet-încet, am ieșit la lumină. A început vindecarea.
După două luni, am rămas din nou însărcinată, iar după alte nouă a apărut pe lume Sabina. A intrat în viața mea hotărât, când și cum a vrut ea. La ecografia de 38 de săptămâni încă era cu capul sus lângă inima mea așa că era clar că voi face cezariană (am și miopie forte așa că nașterea naturală era exclusă). Operația era programată peste fix o săptămână, însă Sabina a vrut să mă cunoască mai repede. La câteva ore de la ecografia de 38 de săptămâni, s-a rupt apa în timp ce eram acasă, singură. În mai puțin de trei ore o țineam deja în brațe și trăiam cele mai frumoase momente ale vieții mele.
La o lună de naștere am avut o nouă surpriză. În concediul prenatal începusem să învăț mai serios limba spaniolă. În fiecare zi făceam 2-3 lecții de câte 30 de minute. Aveam și caiet de notițe, iar în momentul în care Sabina m-a anunțat că vine pe lume eu tocmai îmi notasem câteva cuvinte noi în caiet. O lună mai târziu, am deschis din nou caietul să mai repet din cuvinte, să nu uit ce am învățat, să citesc și alte lucruri în afară de sfaturi despre alăptat, somnul bebelușului. Și știți ce am descoperit? Știți care fuseseră ultimele cuvinte noi pe care le scrisesem cu câteva secunde înainte să se declanșeze nașterea Sabinei?
DIA DE FIESTA!!! În traducere zi de sărbătoare! Și da, ziua de 11 octombrie este cea mai mare sărbătoare din casa noastră. Este ziua în care am devenit părinți, ziua în care a început cea mai frumoasă, mai istovitoare și plină de surprize perioadă din viața noastră!
Însă Sabina, acest copil extraordinar care mă emoționează până la lacrimi doar atunci când o privesc, nu ar fi apărut pe lume dacă eu nu aș testat mai întâi apele Infernului, dacă nu aș fi atins în mod obsesiv un loc gol care trebuia să fie plin, dacă nu aș fi pierdut o parte din mine…
Dar bănuiesc că așa e viața…întâmplătoare…sau nu?
