Am auzit că sunt mame care după 8-9 ore la serviciu, sunt pregătite și abia așteaptă să ajungă acasă să se joace alte 4 ore cu copilul. La fel ca personajele din basme care se dau de trei ori peste cap și capătă puteri nemaîntâlnite, la fel și aceste mame atunci când își văd copiii se revigorează într-o secundă. Trebuie să recunosc că doar am auzit de astfel de mame. Sincer nu am cunoscut niciuna. Nu știu dacă este doar o legendă urbană menită să ne facă să ne simțim prost pentru oboseala noastră și să ne imprime eticheta de mamă nepricepută sau astfel de mame chiar există în realitate.
Eu la sfârșitul programului de muncă “rup ușa” ca să ajung la grădiniță să îmi iau copilul, să nu rămână ultimul și să capete vreun sindrom al copilului părăsit sau nedorit sau ceva asemănător (nu știu dacă există, dar eu pot să o vizualizez pe fetița mea cum se uită cu ochi triști la toți părinții care vin să îi ia pe colegii ei acasă și după ea nu vine nimeni, și cum se simte mai puțin importantă și mai puțin iubită). De menționat că ora limită la care trebuie să ajung e 17.30. Prin urmare e un deadline extrem de solicitant pentru un job de 8 ore în mediul privat.
Și după 8 ore de muncă și 30 de minute de alergat, nivelul de fericire al zilei ajunge la maxim când îmi văd copilul. E ca un drog!. Aud “mami”, strigat de cea mai suavă voce, văd cel mai frumos zâmbet pe cel mai minunat chip și gata, am uitat de tot: de articole de scris, de subiecte de căutat și documentat, etc. După zece minute, efectul drogului începe să se evapore. Durerea de cap revine, o voce impacientată țipă în urechi o întreagă listă de lucruri pe care trebuie să le fac și parcă nici picioarele nu mai sunt atât de vioaie.
Conform programului obișnuit, mergem în parcul Herăstrău, aflat la câteva minute de grădiniță. Sabina strânge bețe, se luptă cu cavaleri invizibili, caută flori și gândăcei, iar eu….îmi verific mail-ul pe telefon (bine… recunosc…ma uit pe Facebook).
Afară e foarte cald și Sabinei i se face sete. Mergem la cel mai apropiat chioșc și cer o sticlă cu apă. Tot așteptând o văd la un moment dat pe Sabina că dansează. E ceva magic în gesturile ei. În mjlocul aleii, într-un parc aglomerat, fără să îi pese de oamenii din jur, într-un lume a ei, FERICITĂ, fiica mea de nici trei ani dansează. Abia în momentul acela am constatat că la chioșcul la care ne oprisem era pornit radioul, iar acum era difuzată o melodie care și mie îmi plăcea mult. Eu nu auzisem muzica, ea da. A fost un moment foarte important pentru mine. M-a trezit! A fost ca și cum mi-ar fi dat noi ochi cu care să privesc lumea așa cum o vede ea: frumoasă, plină de mistere și posibilități, de NERATAT. A fost o lecție esențială pe care am îmvățat-o de la Sabina în acea zi, la care revin și acum deși a trecut cam jumătate de an e atunci. Pentru copii există doar ziua de astăzi, doar momentul acesta, pe care îl percep și îl trăiesc cu toate simțurile lor. Pentru mine, momentul acela era doar unul de tranzit între cele 8 ore aglomerate de la birou și altele la fel de solicitante acasă cu gătit, spălat, pregătit copil pentru somn, etc.
Devenisem atât de pierdută intre un trecut asupra căruia nu mai aveam nicio putere și un viitor total imprevizibil încât uitasem să îmi trăiesc viața, exact așa cum era ea în momentele acelea, MINUNATĂ.
“Ochelarii” mei de adult nu mai detectau magia fiecărui moment. Fiica mea i-a reparat, iar eu am primit din nou acces în frumoasa lume a copilăriei.
De atunci mi-am propus să fiu cu adevărat alături de ea în fiecare moment și mi-am promis că o să dansez alături de Sabina de fiecare dată când aud muzica preferată. Așa ca dacă o să vedeți vreodată prin parc, în supermarket, pe stradă, o femeie la vreo 30 si ceva de ani și o fetită de 3 ani dansând, să știți că suntem noi.
